Primit pentru publicare: 22 nov.2015
Autor: Remus FOLTOŞ
Publicat: 27 nov.2015

Interviu consemnat de Remus Foltoş,
14 noiembrie 2015
Notă: Interviul face parte din volumul de critică literară (în pregătire) al lui Remus Foltoş: Ionuţ Caragea – oficiantul spontaneităţii

 

1. Remus Foltoş: Încă din adolescenţă aţi fost sportiv. După aceea aţi făcut o carieră din acest lucru. Sportul educă voinţa, încrederea în sine, dezvoltă resorturile motivaţionale, întăreşte caracterul şi formează personalitatea. În legătură cu acest lucru, sportul v-a făcut să deveniţi mai inteligent, sau mai înţelept? Sau şi una şi alta? Sau doar v-a învăţat să deveniţi mai pragmatic cu lumea şi cu dumneavoastră înşivă? Precizaţi câte ceva în acest sens.

Ionuţ Caragea: Sportul de echipă te ajută să te integrezi într-un colectiv, să comunici mai bine cu cei din jur, să îţi dezvolţi spiritul de sacrificiu, să împarţi bucuria victoriei, dar şi tristeţea unei înfrângeri. În rugbi, de exemplu, trebuie să iei de multe ori decizii în fracţiuni de secundă: să oferi o pasă, să faci o fentă, să loveşti mingea cu piciorul, să cauţi soluţia cea mai bună pentru a câştiga. Probabil că această gândire aproape reflexă diferenţiază un sportiv foarte talentat de unul ordinar. Dar chiar şi atunci când nu iei decizia cea mai bună, contează motivaţia şi dârzenia cu care lupţi pentru a te apăra sau pentru a ajunge în terenul de ţintă advers. Revenind la întrebarea dumneavoastră, sportul te poate face mai inteligent în contextul obţinerii performanţei sportive, pe când înţelepciunea are legătură cu alte aspecte ale vieţii, în care miza existenţei este cu mult mai importantă decât cea a unui simplu joc sportiv.

2. R. F.: O viaţă de sportiv e o viaţă în care satisfacţiile profesionale apar destul de repede. După un meci în care ai câştigat te simţi pe acoperişul lumii. E o viaţă simplă în care lupta pentru a câştiga se transferă şi în locurile comune ale existenţei. De aceea sportul poate fi un mod de a-ţi salva destinul sau măcar de a-l influenţa, modelându-l. Din acest punct de vedere eu cred că sportul v-a adus fericire şi linişte în viaţă. Dacă aţi putea să detaliaţi acest aspect.

I.C.: Pentru mine rugbiul a fost o luptă crâncenă, reflectând în bună măsură faptul că şi viaţa este o luptă. Câştigă cine este mai bine pregătit fizic şi tactic, mai tehnic, mai talentat. Din păcate, satisfacţiile din sportul de performanţă depind foarte mult şi de câştigurile financiare. Rugbiul este unul dintre cele frumoase sporturi din lume, dar şi unul dintre cele mai dure. Dacă eşti accidentat şi dacă lipseşte suportul financiar, plăcerea de a practica acest sport nu mai este aceeaşi. Este adevărat ca jocul de rugbi m-a făcut fericit şi mi-a adus multe lucruri bune în viaţă, dar liniştea a venit, în cazul meu, din relaţia cu persoanele apropiate sau din relaţia de comuniune cu natura.

3. E bine cunoscut că aveţi o experienţă canadiană, aţi jucat rugbi în Quebec. Când eraţi atât de departe de casă care era gândul dumneavoastră cel mai des frecventat în legătură cu România?

Într-una din poeziile mele care se intitulează Voyage, Voyage, povestesc despre călătoriile mele împreună cu echipa de rugbi prin ţinuturile provinciei Québec, amintindu-mi, prin comparaţie, de locurile speciale din România, de obiceiurile şi tradiţiile care îmi lipseau atât de mult. De multe ori începeam să scriu în autocar, privind pe fereastră papura care se unduia valuri-valuri, porumbul cu pletele cărunte, imaginându-mi că sunt, cumva, acasă. Oriunde mergeam, o parte din mine era mereu conectată la patria mea natală. Am plecat la mii de kilometri pentru o viaţă mai bună din punct de vedere financiar, dar după ce am ajuns să trăiesc în străinătate mi-am dat seama că sunt mult mai importante legăturile mele spirituale cu România.

4. Îmi spuneaţi cândva că aţi devenit poet în urma unei întâmplări în care un poem s-a scris singur în mintea dumneavoastră, ca şi cum nu eraţi „prezent” la acest lucru, ca şi cum, printr-o alchimie secretă, nu eraţi decât mijlocitor. O atare inspiraţie se poate datora multor lucruri ce ţin direct de psihismul specific al unei persoane. Există multe teorii. Aş vrea să ştiu cum vă explicaţi dumneavoastră acest lucru. Pe seama cărei cauze îl puneţi? E interesant de aflat ce credeţi.

Momentul când am devenit poet nu cred că se rezumă la o singură poezie. Am început să devin poet în adolescenţă, când scriam poezii de dragoste fetelor pe care le admiram, dar metamorfoza mea poetică s-a amplificat în jurul vârstei de treizeci de ani, atunci când m-am aflat în cea mai grea cumpănă. Ca o completare, pot spune că suntem poeţi atunci când suntem inspiraţi, dar de multe ori nu ştim ce să facem cu această inspiraţie şi o lăsăm să treacă, risipindu-se ca un fum. Când nu o lăsăm să treacă şi fluxul ei ne prinde cu creionul sau cu pixul în mână, realizăm că suntem capabili să scriem ca şi cum lucrul acesta l-am făcut dintotdeauna. Dar ne poate prinde şi cu telefonul mobil în mână, iar singura soluţie este să apăsăm butonul de înregistrare vocală sau să scriem mesaje pe care să le expediem către noi înşine, ca nu cumva să le pierdem… Sau putem scrie şi cu mâinile pe tastatură, când dialogul cu o persoană de la distanţă devine pur şi simplu poezie. Oricum, inspiraţia este ceva ce vine de nu ştiu unde şi ne manevrează nu ştiu cum, rezultatul final fiind un nu ştiu ce extrem de fascinant. Cred, totuşi, că inspiraţia este atrasă şi de tragismul unor sentimente, de mari neîmpliniri, cel puţin la mine aşa a funcţionat în majoritatea cazurilor. Practic, inspiraţia încearcă să umple un vid interior, omul primind un fel de ajutor din partea universului din care face parte.

5. Ce aţi avea de reproşat, pe de-o parte, sau cu ce v-aţi putea lăuda, pe de altă parte – privind poezia dumneavoastră? Mă refer la funcţia concretă a acesteia în mediul dumneavoastră cotidian. Altfel spus, vă ajută frecventarea poeziei în viaţa de toate zilele, sau nu? Este ea un capriciu sau un lucru indispensabil?

Poeziei mele nu-i pot reproşa nimic, ea este ce trebuia să fie, numai că lucrul acesta l-am înţeles pe etape. Fie că o scriu, fie că o citesc, poezia este o parte din mine, este viaţa mea, este conexiunea mea cu universul. În momentul de faţă nu-i nici capriciu, nici lucru indispensabil, este o stare perfect naturală, o simbioză perfectă, un extrasimţ cu care m-am obişnuit să privesc în mine însumi, dar cu care analizez şi lumea din care fac parte.

6. Dacă vi s-ar lua dragostea pentru poezie, cu ce aţi putea-o înlocui? Repet: cu ce aţi putea. Nu cu ce aţi vrea. Precizaţi!

Am răspuns indirect, la întrebarea precedentă. Dacă mi s-ar lua viaţa, cu ce aş rămâne? Sunt poet prin toate lucrurile pe care le fac, pe care le trăiesc. Nu am încercat niciodată să separ viaţa de poezie, chiar dacă uneori am fost mai ludic sau mai misterios în poezia mea. Cred că singurele lucruri care mi-ar putea lua dragostea pentru poezie sunt pierderea memoriei şi pierderea minţii.

7. Plutindul eminescian străbate cu abundenţă poezia dumneavoastră, ca un fel de stare de transă în care vă simţiţi atât de bine şi de confortabil. Până şi durerea sau suferinţa din poezia dumneavoastră sunt anihilate sau convertite în această dulceaţă a transei. Aş vrea să aflu mai multe amănunte, sau, dacă s-ar putea, aş vrea să aflu care este reţeta acestei convertiri, dar şi despre cum este „preparat” acest plutind atât de feeric?

E ca şi cum mi-aţi cere să explic Nirvana sau Revelaţia cuiva care, probabil, nu le-a trăit. Reţeta vine din felul în care priveşti poezia şi felul în care i te dedici. Dacă te sacrifici prin poezie oamenilor, plutindul vine de la sine, este ca o adiere divină care te ţine pe curentul ei cald, iar tu nu trebuie decât să stai cu aripile larg deschise, cu alte cuvinte, să scrii…

8. Pentru mulţi poeţi a putea scrie poezie e o chestiune foarte delicată. Ei nu pot scrie decât condiţionat. Unii preferă un anotimp sau altul; o parte a zilei sau a nopţii; o atmosferă interioară sau alta; sau un motiv destul de mobilizator. Evident, toţi recurg la inspiraţie; numai că unii sunt mai inspiraţi decât alţii. Unii stau sub oblăduirea inspiraţiei de un anumit tip, iar alţii sub altfel de inspiraţie. Căci unora li se şoptesc cuvintele direct „la ureche”, fără să mai caute altundeva. Iar altora li se pare că singura sursă a discursului trebuie alimentată cu acea atenţie raţională care îşi caută cuvintele, le scotoceşte, le verifică şi apoi le potriveşte cu un control conştient. În acest sens, unde anume vă plasaţi?

Cele mai multe dintre poeziile mele au fost scrise sub influenţa unei inspiraţii direcţionate spre mine, dar recunosc că au fost şi cazuri când am provocat/chemat inspiraţia prin situarea gândurilor într-o zonă de maximă emotivitate, undeva prin lumea amintirilor.

9. În cărţile dumneavoastră aţi vorbit despre viaţă şi moarte, despre fericire şi suferinţă, despre bine şi rău, despre frumos şi urât, despre adevărata cunoaştere şi simpla părere. Este momentul să fiţi întrebat: ce preferaţi, visul sau realitatea?

Oare Eminescu ce prefera? Visul morţii eterne sau viaţa lumii întregi? Totuşi, parafrazându-l pe Descartes, prefer să gândesc, deci să exist. Oriunde aş fi, în lumea aceasta, în lumea visului sau într-o altă dimensiune.

10. V-aţi format o bogată cultură poetică şi în general, literară – ceea ce este bine vizibil. Survine întrebarea: pe care poet îl iubiţi cel mai mult? Pe care îl recitiţi cu plăcere şi care v-a mers drept la inimă? Puteţi preciza atât unul român, cât şi altul străin.

Sincer, cel mai mult iubesc propria mea poezie. Asta datorită faptului că poezia mea reprezintă o întoarcere în timp, un recurs la memorie. Aşa simt eu că trăiesc fără să moară ceva din mine. După aceea, poeţii mei favoriţi sunt Eminescu şi Daniel Corbu. Şi ar mai fi câteva sute de poeţi cu care rezonez mai mult sau mai puţin. Aş plusa pentru Whitman, Tagore, Neruda, Ungaretti, Quasimodo, Elytis, Nichita, Maiakovski, Hugo, Sandburg, Baudelaire, Trakl, Bacovia, Vallejo, Heym, Blaga, Perse, Nelligan, Sorescu, Kavafis, Rilke, Grande, Lorca, Minulescu, Octavio Paz, Blandiana etc. Interesant este faptul că prin citirea şi recitirea operelor poeţilor pe care îi preţuiesc, tot mai mult mi se întăreşte încrederea în propria mea poezie. Mă refer la rezonanţa mea cu felul în care fiecare poet a perceput poezia. Mă refer la fondul ideatic, la sentimente, la imaginile sugerate. Citind poeziile acestor poeţi, simt că fac parte dintr-o familie mare şi frumoasă.

11. Desigur, a existat o cale destul de lungă şi de sinuoasă până v-aţi găsit tonalitatea, vocea distinctă sau îngerul păzitor al poeziei dumneavoastră. Au existat renunţări, obstacole, reveniri şi tatonări. În acest sens, vă întreb, ce fel de „tip” de poezie aţi fi vrut să scrieţi şi nu v-a reuşit?

Tot ce am scris este aşa cum trebuia să fie scris. Poate că uneori nu am convertit gândurile şi imaginile inspiraţiei în cele mai bune cuvinte. Mai târziu, odată cu îmbogăţirea vocabularului, am revenit asupra unor poeme, încercând să mă apropii cât mai bine cu putinţă de gândurile şi imaginile originale. Au fost şi câteva poeme renegate, scrise în perioade de revoltă sau rătăcire. Ele au însemnat o etapă, o trecere către limpezirea conştiinţei. Am scris şi alte genuri de poezie, de exemplu pamfletul, folosindu-mi cunoştinţele lingvistice mai mult decât inspiraţia. Totuşi, în majoritatea cazurilor, scrisul nu a ţinut de „a vrea”, ci de „a fi inspirat”.

12. În poezia dumneavoastră se simte un oarecare aer cosmopolit. Cu toate acestea, prezenţa unei sinteze de poezie românească de cea mai bună factură vă livrează direct unui loc de cinste în panoplia românismului. Dumneavoastră unde vă simţiţi mai bine, mai „acasă”?

Paradoxul poeziei mele a fost faptul că am devenit poet în Canada şi, astfel, m-am raportat/racordat în multe poeme la cosmopolita societate nord-americană. Acesta a fost un mare avantaj pentru poezia mea, să trec dincolo de graniţele patriei mele şi să-mi lărgesc orizontul. Însă primii 28 de ani petrecuţi în România şi-au pus mult mai adânc amprenta asupra fiorului meu liric. Pe lângă aceste două mari influenţe, a existat şi cea a internetului, care practic mi-a permis să mă nasc pe Google şi să devin un autor de Cyber-poetry. Cel mai bine mă simt acolo unde sentimentele şi poezia se exprimă prin cuvinte în limba română, dar pentru a mă simţi cu adevărat acasă mai trebuie să fie lângă mine şi cineva care să mă înţeleagă. De aceea am spus, în 2012, că Patria la care mă întorc este femeia pe care o iubesc.

13. În special în volumul Negru sacerdot, poemele cu rimă reprezintă o demonstraţie de forţă a ritmului, măsurii, cadenţei şi a unei muzicalităţi greu de egalat. În acest sens, se poate bănui că v-aţi exersat îndelung în analiza muzicii culte. Asta deoarece pare imposibil ca o asemenea varietate de „linii melodice” să izvorască din neant. De aceea întreb: cine vă este profetul în materie de muzică?

Recunosc că multe poezii le-am scris ascultând muzică. Genurile muzicale diferă, în funcţie de starea în care mă găseam. Dar vocea care m-a făcut cel mai mult să vibrez a fost cea a cântăreţei Lisa Gerrard (formaţia Dead Can Dance). Şi nu cred că este o coincidenţă faptul că Lisa Gerrard este născută pe 12 aprilie, la fel ca şi mine. Fascinant, nu?

14. Farmecul unic sau distinctiv al poeziei dumneavoastră constă în faptul că simţiţi întreaga paletă de valenţe semantice ce se ascund în una sau alta dintre „noţiunile” ce se imbrică în discurs (cuvintele ce se ordonează interacţionând „în conceptul” lor, unele cu altele). Desigur că există în fiecare cuvânt o bogăţie absolută de latenţe. Numai că poetul Ionuţ Caragea alege din virtual, spre a le actualiza, doar acele valenţe ce se potrivesc perfect la context. Am mai spus – potrivirea aceasta este spontană, nepreparată, neanticipată, nepremeditată. Ce aveţi de comentat?

De cele mai multe ori inspiraţia generează valenţele semantice. Dar au fost şi cazuri când am creat valenţe suplimentare, astfel încât cititorii să aibă de unde alege, înspre folosul lor. Am făcut acest lucru mai ales atunci când am scris aforisme, deoarece aforismul presupune o abordare mai atentă şi mai detaliată a unui adevăr teoretic. Ştiţi cum este? Când priveşti un obiect din mai multe unghiuri, poţi descoperi că acesta prezintă mai multe însuşiri. La fel se poate proceda şi cu un cuvânt sau cu mai multe cuvinte la un loc.

15. Resursele dumneavoastră adânci par să oscileze, în actul creator, între fondul ideatic şi fondul emoţional (sau pasional). Simţiţi această oscilaţie atunci când vă întoarceţi retrospectiv asupra textelor?

Fondul emoţional stă la baza actului creator, iar fondul ideatic vine ca o completare. Este adevărat că ele oscilează şi atunci când scriu, şi atunci când mă întorc retrospectiv asupra textelor. Este normal ca emoţia iniţială să se estompeze odată cu trecerea timpului însă pot apărea surprize frumoase la reanalizarea fondului ideatic. Pot descoperi noi sensuri şi valenţe pe care nu le observasem la început din pricina intensităţii emoţionale.

16. Atunci când aţi ales să fiţi poet, desigur, a fost un moment auroral: cu multe promisiuni, cu aspiraţii eterate şi cu asumarea unei libertăţi, egalate în acelaşi timp, de un mare curaj. Dar azi, după 10 ani de scris, nu regretaţi timpul şi energia pe care le-aţi investit în această afacere? Sau această mică afacere o consideraţi rentabilă, căci l-aţi avut partener pe însuşi Dumnezeu?

Nu regret nimic şi nu privesc poezia ca pe o afacere în care am investit timp şi energie. Mai degrabă ca pe o „dragoste” în care am investit sentimente, dar nu cu scopul de e primi ceva în schimb (poate că au existat unele momente de disperare când voiam şi eu ceva pentru mine, dar acestea treceau, inspiraţia îndepărtându-mă de dorinţele de moment). Este adevărat şi că la începutul carierei mele de poet mi-am dorit să ajung cel mai mare poet în viaţă, dar şi la această dorinţă am renunţat mai târziu, când am înţeles că nu există un poet mai mare ca altul. Aceste clasificări artificiale nu aveau nicio relevanţă în comparaţie cu ceea ce simţeam că mă făcea cu adevărat fericit. Fiinţa iubită m-a descoperit citindu-mi cărţile. Iubirea m-a împlinit ca poet. Ce poate fi mai frumos?

17. S-a văzut de multe ori că poezia dumneavoastră nu implică un orgoliu literar care să poată fi degajat de acolo – în urma unei simple critici la obiect, pe care oricine ar putea-o face. Se pare că aţi renunţat la semeţia interioară de totdeauna a poetului, fiind vrăjit mai degrabă de deschiderea etică a unui mesaj extrem de simplu, nepretenţios, direct, sensibil-franc (ce implică o situare într-o tipică umilinţă, şi asta nu numai ca formulă de adresare, cât şi prin conţinut). În acest sens, ce aţi putea spune?

Nici chiar acum orgoliul nu m-a părăsit definitiv, aş fi ipocrit dacă nu aş recunoaşte. Cred că fără orgoliu nici nu poţi să devii poet însă, în faţa universului şi a fatalităţii, nu-ţi rămâne decât să te prosternezi. Şi mai este şi durerea care, de fiecare dată, încearcă să contrabalanseze orgoliul. Poate că durerea este un semn, un ajutor divin, cine ştie? Oricum, orgoliul a fost pentru mine elanul acela care m-a ajutat să mă desprind de mediocritate, motivându-mă în plus atunci când nu exista nimeni altcineva în jurul meu care să mă încurajeze să merg pe drumul ales. Când jucam rugbi, în tinereţe, era mult mai uşor. Tata îmi spunea că adversarul are tot două mâini şi două picioare, că nu e cu nimic superior, că am toate calităţile pentru a fi un învingător. Dar când am rămas singur printre străini, datele problemei s-au schimbat… Eu trebuia să fiu acela care să se automotiveze. Până la urmă am reuşit, şi în sport, şi în literatură, şi în viaţă, chiar dacă, uneori, aş fi putut să fiu mai umil. Grea lecţie, umilinţa asta…

18. În foarte multele poeme de dragoste, de altfel de o frumuseţe rară, etalaţi o tandreţe, dar una reflexivă. „Picarea” în sentiment nu poate fi asemănată, din acest punct de vedere, cu – să spunem – Nichita Stănescu. Vă abţineţi cât mai mult să fiţi dionisiac. Cu toate acestea, în aceste poeme, sunteţi pe crestele unui entuziasm şi ale unei muzici extatice singulare şi uşor detectabile. Ceva, însă, împiedică versul să exprime „nebunia” aceea care, de obicei, declanşează un efect teribil în nervii şi carnea cititorului. Dumneavoastră preferaţi mai degrabă un extaz indirect. E evocarea sau invocarea extazului – şi nu extazul însuşi. Mă veţi contrazice?

Cred că am avut o perioadă când am lăsat „nebunia” să declanşeze efecte în rândul cititorilor, mai ales în perioada în care frecventam siturile virtuale de poezie. Însă această „nebunie” era moftul unui teribilist. Spre norocul meu, au fost câteva persoane care mi-au recomandat să „mă maturizez”, să mă autocenzurez. Aveam şi vârsta potrivită pentru această transformare. Probabil că această „stilizare” şi-a pus amprenta şi asupra extazului, care pare a fi uşor temperat în unele poeme. Este adevărat şi faptul că există poeme în care evoc extazul, apelând la amintirile cele mai frumoase, sau în care îl invoc, apelând la ajutorul muzei aflate la distanţa unei conversaţii virtuale. Dar există şi poeme în care veneraţia în versuri pentru femeia iubită este rezultatul extazului imediat premergător, scrisul fiind chiar o inerţie a extazului însuşi.

19. Ce aţi alege dacă ar fi să alegeţi: soluţia nebuniei, sau soluţia mediocrităţii? Sau aţi fi un moderat? Însă în acest caz v-ar lipsi motivul să mergeţi mai departe.

Cred că am dat deja răspunsul într-un aforism: „Sunt nebun, poate că ăsta este preţul plătit genialităţii. Dar ce poate fi mai sublim decât să fii conştient de propria nebunie?”

20. În tot scrisul dumneavoastră pluteşte un soi de delicateţe fermecătoare. Fiecare poezie parcă are un auditoriu feminin pe care vreţi să-l impresionaţi, să-l înfăşuraţi în dragostea dumneavoastră. E un mod de a vă apropia de lector cu o oarecare sfială şi pietate idealizantă. Dumneavoastră idealizaţi oamenii, îi aduceţi în apropierea unei componente divinizante. Cum explicaţi această iubire de oameni, atât de prezentă la dumneavoastră – în acest început de mileniu atât de egoist?

Chiar şi după grele despărţiri, am încercat să idealizez dragostea, să înfrumuseţez realitatea. În primul rând pentru mine, ca susţinere pentru catharsis, apoi pentru ceilalţi, ca încurajare, astfel încât fiecare să caute/încerce să se ridice la un nivel superior. Da, am preferat să văd partea cea mai frumoasă din oameni. Am vrut să contagiez lumea ca Tagore…

21. Există, de asemenea, o lipsă de ezitare, o siguranţă în felul în care scrieţi. Cărui fapt se datorează? Dezvăluiţi-ne, în acest sens, resorturile intime secrete ale scrisului dumneavoastră.

Cred că am răspuns mai sus, când am vorbit de autocenzură şi perfecţionare. Acestea îţi dezvoltă şi siguranţa. Simţi că te afli pe un bun făgaş. Devii mai echilibrat, mai matur în sentimente şi în gândire. Spre norocul meu, am avut doi prieteni buni, mult mai în vârstă, care mi-au dat sfaturi utile în perioada de debut a poeziei mele: Adrian Erbiceanu şi George Filip. Pe lângă aceşti doi prieteni, am avut şi un magistru de sus. El m-a învăţat cum să-mi duc crucea mai departe. În inima mea renaşte un Christ cu plete cărunte…

22. Puteţi fi foarte bine un exemplu, un model de urmat printre scriitorii de azi. Ce i-aţi sfătui, ce reţete le-aţi împărtăşi, ce confidenţe le-aţi face? Căci experienţa dumneavoastră de peste 10 ani pe acest tărâm, vă îndreptăţeşte măcar să vă exprimaţi un crez poetic.

Fiindcă faceţi referire la crezul meu poetic, voi spune că poezia reprezintă pentru mine o trecere de pietoni între viaţă şi moarte. Semaforul e stricat (până la Dumnezeu ne mănâncă sfinţii…), iar pe stradă ne paşte încontinuu pericolul. Nu recomand poezia decât acelora care sunt dispuşi să se sacrifice în numele ei. Eu privesc poezia ca pe un act nobil, ca pe o religie. Evident, literatura nu se rezumă doar la poezie. În proză şi în alte genuri literare trebuie să fii salahor, să te documentezi,  lectura suplimentară fiind indispensabilă. Dar atât în poezie, cât şi în celelalte genuri, mesajul pe care îl transmiţi trebuie să fie cu adevărat important.

23. Cum ar suna un epitaf pe mormântul poetului universal?

Nu ştiu cum ar suna la alţii, dar la mine sună aşa:

 Vinerea Mare

 

Un înţelept
Cruce la piept
N-am cum să scap
Cruce la cap

Zilele numeri
Cruce pe umeri
Mă laşi la vatră
Cruce de piatră

 Primesc însemn
Cruce de lemn
Ultim suspin
Cruce mă-nchin

Din miez de nuc
Crucea mi-o duc
Spre creator
Pe cruce mor

24. Se poate observa, nu fără o oarecare dificultate, că aveţi, în momentul special al rostirii, o cenzură interioară inconştientă a vocabularului. Evitaţi unele cuvinte şi le frecventaţi pe altele. Sunteţi de acord cu această observaţie a mea?

Da, evit cuvintele vulgare şi preţiozităţile. Şi cred că mai evit şi cuvintele care nu par a transmite un fior liric. Nu ştiu de ce, poate că fonetica unor cuvinte se apropie mai bine de trăirile mele interioare, de muzica sufletului meu.

25. Toţi oamenii aspiră către fericire. Poate fi ea găsită în miezul actului creator? Altfel spus: poate fi poezia depozitara unei supremaţii fericite, dincolo de tristeţea generală a vieţii?

Ar trebui să privim şi tristeţea generală a vieţii tot ca pe o fericire. Fericirea că existăm şi simţim tot ce ne-a fost dat să simţim. În actul creator, fericirea e însăşi capacitatea de a crea. În actul lecturii, capacitatea de a te bucura de tot ceea ce a fost creat înspre folosul tău.

26. Am observat, studiindu-vă opera, că de multe ori opţiunea pentru înţelepciune face un pas în faţă în detrimentul opţiunii estetice. Cum vă situaţi între cele două perspective? Cum vă autodefiniţi în acest sens?

Când scriu mă gândesc în primul rând la mesaj, şi numai după aceea la estetică. Mesajul e primordial. El însuşi, chiar şi fără artificii, este estetic într-un haos al existenţei. Este estetic prin puterea de a ieşi în evidenţă.

27. Din convorbirile pe care le-am avut, dar şi din scrisul dumneavoastră, mi-am dat seama că sunteţi atent la detalii; procedaţi în orice lucru cu o grijă expresă. Poetul Ionuţ Caragea se hrăneşte din faptul de a fi ordonat, de a se simţi bine într-un mediu creativ „curat”? Bunăoară, Nichita Stănescu mărturisea că înainte de a se aşeza la masa de scris, se spăla pe mâini şi pe faţă. Sau, mai degrabă, îl inspiră acea dezordine creativă fecundă, în care se simte bine înconjurat de notiţe, de hârtii, de proiectele sale împrăştiate peste tot; ca şi cum i-ar face oroare gândurile disciplinate? Precizaţi!

Îmi place să fiu ordonat în tot ceea ce fac, este o calitate specifică nativilor din zodia berbecului.

28. V-am citit cu mare atenţie poemele din antologia În aşteptarea păsării. Pe lângă glasul de excepţie care le alimentează, am descoperit un fel special de a te rosti: anume sinceritatea. Încă n-am întâlnit până acum un atare proiect poetic, fundamentat aproape în totalitate pe sinceritate. Este, ea, la dumneavoastră, o metodă de lucru conştientă, programatică, sau una care vă vine bine la îndemână?

Este un mod de a fi, nu a fost niciodată ceva programat. În exilul creator, singur între patru pereţi, nu poţi fi decât sincer în comunicarea cu sinele. Fiind sincer cu tine însuţi, ajungi să fii sincer şi cu ceilalţi. Poezia s-a mulat pe acest mod de a fi cât se poate de natural.

29. Mesajul dumneavoastră este recunoscut unul universalist. Aspiraţia către libertatea spiritului şi umanismul cel mai expres sunt mărci uşor recognoscibile în poezia dumneavoastră. Spuneţi-ne câteva cuvinte despre aceste lucruri!

Poetul este un donator universal de cuvinte. Sau un donator de sânge la spitalul cuvintelor, după cum spunea Blaga. Aspiraţia către libertatea spiritului şi umanismul nu trebuie să fie mărci uşor recognoscibile doar ale poeziei mele, ci şi ale celorlalţi poeţi. Este un îndemn pe care îl fac aşa cum şi Whitman îl făcea cu peste un secol în urmă poeţilor care vor veni.

30. Undeva, în fotolii comode, acasă, cititorii dumneavoastră, cu cărţile dumneavoastră în mâini, se gândesc, duşi departe, la lumile pe care le-aţi creat. Ce mesaj spontan le trimiteţi? Cum vă veţi adresa lor?

Bucuraţi-vă de viaţă, aţi primit cel mai frumos dar de la Marele Creator.

31. Ultimul cuvânt vă aparţine! Aşadar?!

Aşa dar, vă ofer!