Text preluat din ,,Monografia Comunei Frumuşica”, Ed. Agata, Botoşani-2015
Autor: Prof. Mihai PALAGHIA

Tradiţii şi obiceiuri

Obiceiuri de Anul Nou

În vremurile trecute, în lumea satelor noastre, astfel de obiceiuri din zonă, ca şi alte multe aspecte tradiţionale, le-au dus faima locuitorilor acestor meleaguri, de-a lungul timpului şi spre diferite zone, păstrarea acestora fiind o unică şansă de perpetuare a identităţii în noianul globalizării.

Ele au constituit şi încă mai constituie o adevărată frescă, plină de farmec aparte.

Cu circa o lună înainte de sărbătoarea Sfântului Vasile şi a Anului Nou, diferite categorii de copii, preadolescenţi şi adolescenţi, tineri şi, mai rar, chiar maturi şi bătrâni, învăţau sau reînvăţau urături, plugoşoare, pe care în ajunul acestei sărbători, foarte rar chiar a doua zi, le prezentau pe la săteni, prioritate având vecinii şi rudele, prietenii şi colegii.

Obiectele ce-i însoţeau pe urători erau, la mai toate aceste categorii, clopotul, clopoţelul sau „ talanca ”(talanga), zurgălăii, cornul, biciul sau harapnicul, la unii şi buhaiul, fluierul,  trişca, vioara, cobza, muzicuţa, mai târziu şi trompeta, clarinetul, acordeonul etc.

La tineri,  maturi şi bătrâni erau folosite şi măştile, costumele de travesti etc., toate acestea anunţând sărbătoarea comunităţii şi a Anului Nou, din noaptea de Sfântul Vasile, ca o încununare a belşugului şi a recoltei de peste an, dar sugerând totodată şi alungarea duhurilor rele, posibile şi în noua etapă, prin zgomote de tobe sau găletuşe, ceşti uzate, cutii de conserve etc., şi sunete stranii,   măştile protejându-i,  apărându-i de astfel de duhuri.

Unii mascaţi purtau halate albe sau negre, bâte, gheoage sau săbii, acestea din urmă, de regulă, de lemn, păsări împăiate sau chiar moarte etc.

Aproape toate aceste tradiţii şi obiceiuri au, în general, un caracter laic, poate chiar păgân, cu rădăcini străvechi, probabil dacice.

Buhaiul este un vas, de lemn sau de tablă, de tip „cofăel ” sau cofă, cofiţă, putinică sau butoieş,  de tip oboroc, deci din coajă zdravănă şi compactă de copac, etc.

Acest vas la una din extremităţi este desfundat, iar la cealaltă având o piele de porc sau de vită drept fundătoare, prin mijlocul căreia, printr-o gaură, trecând un fuior îngust de păr de cal, care, uns cu borş, când e tras de respectivul mânuitor, scoate, cu rezonanţă, mugetul prelungit al buhaiului  (taurului) sau boului.

Pe an ce trece, prin sate ură doar copiii şi din ce în ce mai mici, iar urarea,  mai ales spre sfârşit, devine tot mai veselă, mai optimistă.

Foarte rar, în seara de Sfântul Vasile se mai şi colinda religios, amintindu-se de Poarta Raiului, de sfinţi etc., iar la slujba de la biserică se şi împuşca, probabil anul cel vechi.

Obiceiul semănatului, legat şi acesta tot de fertilitatea pământului, dar reprezentând şi capacitatea de a transmite vigoare şi tinereţe celui vizat, s-a restrâns mult, fiind practicat doar de către unii copii prin sat, în rest doar vecinii,  rudele şi colegii sau cunoştinţele mai apropiate se mai seamănă reciprec, dispărând obiectul sorcovei şi abandonându-se grâul, în favoarea orezului, arpacaşului, mai la îndemână în magazine.

Dintre formaţiile ce ţin de teatrul popular, sunt tradiţionale în satele comunei Frumuşica: benzile şi mascaţii în grup, sugerând lupta socială, a haiducilor sau hoţilor, îmbrăcaţi în sumane, cizme şi căciuli de miel, cu cei avuţi,  în sprijinul celor sărmani şi neputincioşi, cuprinzând şi persoane în costume militare, precum zapcii, poteră etc.

Dintre benzile jucate în satele comunei merită menţionate: „ Banda lui Jianu ”, cele ale lui Coroi, Bujor, Codreanu, Terente etc.

De asemenea, menţionăm „ Pacea ”, unde majoritatea componenţilor grupului sunt în haine militare, dar care are şi sugestiva, simbolica „ porumbiţă ”, de obicei un băiat în travesti, un mascat etc.mai în totdeauna în alb.

Un grup tradiţional este şi nunta, cu mire şi mireasă, aceasta, de asemenea, de obicei, în travesti, cu lumânări, lăutari etc., cuprinzând principalele momente ale nunţii tradiţionale locale, dar şi în general moldoveneşti, româneşti etc.

De remarcat că şi celelalte formaţii menţionate au lăutari, la început fluier sau trişcă, iar apoi, de obicei, vioară şi cobză,  în ultimul timp clarinet şi trompetă sau chiar un singur acordeon mai târziu, aceasta pentru hora finală de bună dispoziţie şi pentru eventuala scoatere la joc a fetei sau fetelor din casa gospodarului.

Mai toate formaţiile erau însoţite de corn, cu care era anunţată în zonă, pe uliţe, în familii etc. apariţia lor, anunţare care se mai făcea şi cu goarna (trompeta).

După prezentarea lor, membrii formaţiilor primeau şi încă mai primesc frumoşi colaci mari sau chiar foarte mari, bani, iar cei tineri, maturi şi bătrâni erau cinstiţi cu ţuică sau vin.

Toată reprezentaţia se încheie cu obişnuitele urări adresate gazdelor, asistenţei în general.

Nelipsite sunt de Anul Nou în comuna Frumuşica tradiţionalele: cerbul, ţapul, capra, capra cu doi iezi de la Rădeni, care simbolizează îndeosebi fertilitatea, umblatul cu capra fiind şi la noi tradiţie străveche.
Ursul reprezintă puterea, iar ursarii săi, căiuţii, individuali, reprezentând, se pare, trecerea peste tărâmul morţii etc.

Toate aceste „ animale ” sunt frumos ornamentate,  cu basmale cusute de mână, carpete sau covoraşe populare, însoţite de aşa numiţii arnăuţi, îmbrăcaţi militar, cu oglinzi şi beteală la caschete, cu ciocane de lemn în mâini, însoţiţi şi de câte un mascat, de muzicant, corn etc.

Capra e confecţionată dintr-un lemn scurt, cioplit în formă de lemn de capră, care în partea superioară are două scobituri ca ochi, corniţe, la care se adaugă un clopoţel sau zurgălăi, cordele colorate, mărgele sau hurmuzi, oglinzi, iar restul corpului este compus dintr-un covoraş popular, completat cu basmale înflorate, de mână, sub care intră cel care o joacă, ţinând-o de un băţ gros de 1-1,5 m, implantat în ceafa caprei.

În timpul jocului, falca de jos, bărbia se mişcă în jurul unui cui ascuns  şi având în spate o sârmă, care lăsată liberă face ca partea din faţă a fălcii de jos să atârne, deci gura caprei să se deschidă, iar trasă scurt gura caprei se închide printr-o clămpăneală seacă, de lemn, iar clopoţelul sună.

În tot timpul jocului se trânteşte de multe ori băţul de duşumea, se fac mişcări laterale, capra saltă şi se smuceşte, se roteşte şi se apleacă, clămpănind ritmic din fălcile de lemn, clopoţelul sună, până ce „ animalul ” oboseşte şi este descântat, de către arnăuţi şi mascaţi.

Ursul, care probabil are origini traco-getice, este întruchipat de un tânăr sau matur purtând pe cap şi umeri blana unui animal ucis sau o imitaţie, împodobită în dreptul urechilor cu ciucuri roşii, trupul fiind acoperit tot cu blană astfel ornată, încât să sugereze perii maronii caracteristici.
Ţinându-şi echilibrul cu ajutorul unui ciomag, „ ursul ” mormăie şi imită paşii sacadaţi ai animalului adevărat,  izbind puternic pământul cu tălpile, pe melodia fluierului şi în răpăitul tobelor, ursarul strigându-i: „ Joacă bine, măi Martine, Că-ţi dau pâine şi măsline ” etc. sau rostogolindu-se pe jos.
Câteodată ursul mai are şi câte un pui, întruchipat de un copil.

Mulţi ani, la Boscoteni, se pregătea şi calul în mărime naturală, al lui Ghiţă a Pânzăroaiei, cal ce avea la bază o covată (albie), foarte lungă lată, acoperită cu o pânză amplă şi un covor de cularea calului, ce era aşteptat în ajun şi de Anul Nou  în toate satele comunei.

În al doilea deceniu al acestui mileniu, al treilea, acest fel de cal a fost reluat de Găitan din Vlădeni-Deal.

Toate aceste reprezentări se făceau şi cu strigături, cu descântece, teatralizat, fiind secole de-a rândul şi pe aceste locuri, ca şi în cele mai multe zone ale ţării, un moment de vârf al obiceiurilor şi tradiţiilor locale, o adevărată binecuvântare şi legătură între membrii comunităţilor săteşti de pe aceste meleaguri.

Din nefericire, şi în satele noastre au intervenit mutaţii,  în special determinate de audio-vizual, astfel că aceste obiceiuri au căpătat o anumită banalitate şi degradare, fiind specifice doare unor categorii de copii, de regulă mai mici.

În mod surprinzător, un grup de mari sufletişti, printre care Ghiţă Chihaia, care coordonează, mai mult timp voluntar, activitatea Căminului Cultural Frumuşica, animatorul Dumitru Foca, vioristul şi cobzarul Dumitru Ioaniţescu-Chimeri, maistrul Georgel Onofrei, cunoscut „specialist ” în manevrarea muzicuţei şi drâmbei, acordeonistul,  contrabasistul şi cobzarul Petru Palaghia, fluieraşul – virtuoz Valentin Bălăşanu şi alţii au reînviat principalele obiceiuri şi datini din comună.

Astfel în 2008, pe 2 ian., ne-au ofereit, pe scena Casei de Cultură din Flămînzi, jocul caprelor şi jocul ursului,  cu caprele din Vlădeni-Deal şi ursul din Şendreni, respectiv Schinaraia, realizat de către tinerii Enache, cu mascaţi etc.,

Ambele jocuri au fost susţinute muzical de taraful din Vlădeni, cu descântecele lui Dumitru Foca-Mustăceriu etc., ca dovadă că talentele încă există latent pretutindeni în aceste locuri, numai că trebuie luate de acolo şi ordonate activ.

Aceşti sufletişti, dar şi persoane cu o conştiinţă profundă, punând dragoste în tot ce fac, au înţeles că tradiţia e foarte importantă, că e păcat să se piardă şi că au datoria morală să-i atragă şi să-i lase pe cei mici să prindă dragoste pentru frumos.

Nutrim pentru aceşti oameni, unii în vârstă şi alţii foarte tineri, dar cu suflet mare, cât o horă moldovenească, sentimente de admiraţie şi respect pentru tot ce fac în sensul păstrării şi revigorării acestor interesante şi frumoase tradiţii populare.

Grija de a fi promovată tradiţia populară locală este completată fructuos şi cu popularizarea acesteia dincolo de hotarele comunei, ca, de exemplu, la Flămînzi, Vorona, Prăjeni, Botoşani, Hârlău, Iaşi, până chiar în capitala ţării.

De exemplu, pe 3 ianuare aceste formaţii au participat la festivalul folcloric al obiceiurilor de iarnă de la Hârlău, iar pe 26 februarie au fost prezente la Bucureşti, la înregistrări, pentru Televiziunea „ Favorit ”, care apoi au fost prezentate într-o emisiune specială, împreună cu alte aspecte ale acestei frumoase şi bogate comune, condusă în aceşti ani, cu competenţă şi dăruire, cu eficienţă, de către primăriţa- preo- teasă Ana-Margareta Vamanu.

Primăriţa a susţinut organizarea şi stimularea acestor formaţii folclorice, asigurând şi transportul, şi subvenţio – narea taxelor şi impozitelor pe care membrii lor – oameni pasionaţi şi talentaţi – le aveau de plătit la primărie.

Deci iată că, prin grija unor slujitori ai specificului local, astfel de obiceiuri nu sunt lăsate dispariţiei, ci se perpetuează, fiind predate sau transmise din generaţie în generaţie, chiar dacă totuşi frumosul şi tradiţionalul port popular naţional este din ce în ce mai ignorat de către tinerele generaţii.