Primit pentru publicare: 30 dec.2015
Autor: Georgică MANOLE, redactor şef al Rev. Luceafărul (Bt)
Publicat: 31 dec.2015
Actualizat: 8 sept. 2016
Redactor ediție: Lucian MANOLE
Editor: Ion ISTRATE

PRIN   LIVADA   CU   OCTAVE   

 Ioan Vasiu ne anunţă că i-a înflorit livada cu octave. Sunt unul dintre fericiţii invitaţi la acest spectacol al metaforelor care strălucesc întru slăvirea poeziei: „are şi poezia / o zi a ei curată / când primăvara bate / timidă la fereastră / când se sărută cerul / cu marea înspumată / şi toţi îndrăgostiţii /au inima albastră”(„ziua poeziei”); „de-atâta poezie / livezile-nfloresc / de-atâta poezie / râd macii în grădini / de-atâta poezie / şi munţii-nnebunesc / de-atâta poezie /natura e de vină” („de-atâta poezie”); „voi scrie un poem / pe-o frunză de arţar / voi scrie un poem / pe-o frunză de muşcată / voi scrie un poem / pe-un trandafir amar / voi scrie un poem / pe-un pom cu frunza lată” („poem”); „scriu poezii / cu lacrimi dulci de rouă / scriu poezii / pe frunze de castani / scriu poezii / pe-un colţ de lună nouă / scriu poezii / fără să pretind bani” („lacrimi de rouă”).   Câte un septet străpunge sfios  rânduiala  octavelor,  parcă vrând să întărească logica impusă de poet: „liniştea mea / corabie / în derivă / când / dragostea-i / o boală / longevivă” („derivă”); „iubita mea cu nume / de fecioară / curând plecarea mea / o să te doară / când Dumnezeu / pe-un curcubeu coboară / cântând o rugăciune la chitară” („rugăciune”); „de-aş fi fost / o pasăre /  albastră / primul zbor / l-aş fi făcut / prin dragostea / voastră” („pasăre albastră”). Iar peste toate acestea, două rătăcite sextine şi-au scos, precum ţăranii fetele la horă, inflorescenţele de metafore albastre: „inima mea / e o oază / fără nori / unde iubirea / înnoptează / deseori” („oază fără nori”); „priviţi-mă / printr-o floare / de păpădie / şi vă veţi / molipsi de / poezie” („poezie”).

Încă de la prima lectură („Livada cu metafore”, Editura „Inspirescu”, Satu Mare, 2015)   se simte la Ioan Vasiu că posedă o ştiinţă a aşezării cuvintelor încât să aibă o relaţie imediată cu cititorul. Demersul său este perceput într-o simultaneitate perfectă cu momentul lecturii. Poezia lui Ioan Vasiu te subjugă imediat, iar abundenţa de comparaţii şi metafore  sunt o sursă sigură de seducţie: „”precum o fată mare / răsfăţată / luna ce dă / pământului ocol / îşi lasă noaptea / bluza descheiată / ştiind c-o admirăm / cu pieptu-i gol” („lună răsfăţată”); „sângele meu / ca mustul abia stors / poemul meu / ca un ochean întors / iubirea mea / ocean nemărginit / cuvântul meu / o lamă de cuţit” („autoportret”); „aşa sunt eu – / un visător hoinar / aşa sunt eu – / haiduc fără de lege / aşa sunt eu – / hoţ fără calendar / şi-o singură femeie / mă-nţelege” („o singură femeie”).

Ioan Vasiu nu este un teluric. Eul său nu urmează o traiectorie a privirii în jos. Sensul este unul al gândirii pozitiv, căutând metafore  în susul de ACOLO unde se identifică până la congruenţă cu elemente naturale cu mare predispoziţie spre metaforă  ca, trecându-le DINCOLO, să le transforme în octave. Astfel, un „ţărm de mare”, un „fluier de os”, o „rază de soare”, un „lanţ muntos”, un „nor găurit de vânt”, „două stele care se atrag”, cerul ca o „eşarfă albastră”, „clopotul care dă de veste”, precum o scară „curcubeul” etc., îşi găsesc locul  în suave versuri sau gânduri ce duc spre zone de pe o hartă a inaccesibilului: „călătorie cu trenul în cer”, „un inorog de cursă lungă”, „clopot ce îngână timpul” sau „poetul ca o catedrală”.

Constatând că opera sa poetică este dominată de un mod original de a privi moartea, poetul a ţinut să precizeze cândva: „Eu sunt unul dintre cei care nu se tem de moarte şi tocmai de aceea, cred că în orice moment al vieţii trebuie să fim pregătiţi să punem punct existenţei noastre pe acest pământ”. De aceea, criza dintre integritate şi disperare este bine gestionată, Ioan Vasiu găsind ca metodă sigură refugiul în poezie: „bătrâneţea-i zbor / spre înalte creste / bătrâneţea-i drum / parcurs pe jos / bătrâneţea-i ca şi / o poveste / bătrâneţea-i un poem / duios” („bătrâneţea”);”n-am timp să număr / stelele pe cer / n-am timp să mai admir / vântul ce – adie / n-am timp să mă ascund / prin crâng stingher / abia am timp / să scriu o poezie” („criză de timp”);”chiar şi mâine-aş vrea / să mor / tras pe roată / de-un cocor / chiar şi mâine-aş vrea / să mor / spânzurat / în cer de-un nor” („dorinţă”) etc.

Aflat într-un moment al vieţii, poetul crede că unele concepte ar  trebui redefinite. Metoda de redefinire este tot poezia. Din această perspectivă, dihotomia poet-iubită, ca să luăm un exemplu, este tot mai adusă în atenţie.  Elemente ale acestei dihotomii  sunt tot mai prezente prin sintagme ce duc spre un realism dezarmant ( copilăria este „cel mai sincer vis”; iubirea ca ceva „ascunsă-n păcat” etc.) sau prin sintagme preţioase ce deschid calea spre adevărata poezie (copilăria ca „un lan plin de maci”; fericirea este „un geam mereu deschis” sau „un iz de flori rebele”; iubirea un „poem rostit în şoaptă” etc.).

Îl percep pe Ioan Vasiu ca fiind un fin structuralist, unul special, care nu concepe să rămână la stadiul de simplu observator al înconjurului. Cu ochii muşcă porţiuni din el şi le duce cu gândul pe tărâmuri neaşteptate.