Dorina RODU

Mortui Viventes

I.

Mormântu-ți ține-nchise
Idiomorfele-ți oseminte,
Hiadele-ți plâng moartea-n surde cuvinte;
Abisu-n brațele-i reci te-a cuprins
Idolatrizându-ți geniul proscris…

Etern rămâi în veșnicie,
Măsurând cu pas mărunt
Iambul șoaptelor Universului cărunt;
Nimbul geniului și-acum ți se-oglindește,
Emblematic, în versu-ți ce nu-mbătrânește…
Serafimul prezentului continuu,
Corola literaturii românești,
Unic și mereu viu, în tot Universul ești.

II.

Nu te mai duci Sara pe deal
S-auzi cum buciumul răsună,
Pentru-al tău feeric ideal
Pământul era un cerc de lut, banal…

Și deci, te-ai dus,
Cum ți s-a dus și-amorul;
Mă-ntreb de mai ai un singur dor:
Din Luceafăr să devii muritor.

Ai noștri tineri… încă-ți șoptesc
Prin nopți tăcute versurile nemuritoare,
Printre Misterele nopții te regăsesc
În Singurătate și-n Sonete rugătoare.

Mortua est… murit-ai și tu,
Dar totuși, trăiești… ești viu,
Din valurile vremii de demult,
Din Lacul cu nuferi ai renăscut…

Când Se bate miezul nopții
Răsari din Glossă, trădând spirala sorții,
Palatul de La steaua-ți lași în urmă,
Ca să cutreieri codri, ce tristețea-ți curmă.

De-or trece anii rând pe rând,
Pe lîngă plopii fără soț… trecând,
Privi-voi stelele-n cer din când în când
Și voi auzi Luceafărul, Epigonii fremătând.