Boris MARIAN

Căpitanul  de vas

De două ori pe săptămână primeam un plic roz-bombon, de la o persoană pe care nu o cunoşteam după nume. Nu-i răspundeam că nu aveam ce. Ce-mi scria personajul? Că e singur, dar nu este nefericit. Avea ceva din personajele lui Dostoievski. Simţea tăcerea morţii crescând în jurul său, că se simte ca o cruce pe propriul mormânt. Că o pedeapsă divină apăsa pe trecutul său. Că îl admiră pe Hegel pentru ura sa faţă de orice este edificator, că fiecare om are ceva de spus, semnificativ, dar nu are cui. Că ar vrea să salveze pe cineva, dar nu are pe cine. Singurul lui prieten era un baston cu care se plimba pe malul mării. Avusese un câine , dar murise de bătrâneţe. Că nu are ce să lase nimic în urma sa. Descoperea zilnic un adevăr, aceste descoperiri îi distrugeau armonia din suflet, autoritatea sa de care se bucurase cândva, se evaporase. Considera că personalitatea este mai importantă decât orice autoritate. Poţi fi un profet, un apostol, dar nimeni nu are nevoie de aşa ceva. Din ceea ce citea, şi citea enorm, înţelegea că prea puţini autori au trăit cele scrise de ei. Asculta spusele unor necunoscuţi întâlniţi întâmplător. Povestiri de viaţă. Când începea şi el să vorbească, omul se ridica, îşi cerea scuze şi pleca. Fiecare îşi trăia propria poveste , dar nu scria nimic. Le-ar fi rescris el, dar nu voia să fure gândurile altora. Uneori murmura versuri din Ovidiu, cel exilat la Tomis. Dar nu-l alinau. Înţelegea că individualitatea nu este acceptată prea uşor. Majoritatea oamenilor se simt bine în mijlocul unui grup, unei mase. Nimeni nu înţelegea că minunile adevărate se petrec în singurătate. Ca să admiri zborul libelulei, deschiderea florilor primăvara, trebuie să fii singur. Grecii antici ştiau acest lucru. Ca şi înţelepţii japonezi. Scriitorii nu încep un drum, ei îl închid. Ei fac drumul invers. O sută de cărţi nu valorează cât mărturisirea unui înţelept spusă în câteva fraze. Nu se îndoia de existenţa Divinului, dar nu apucase să vorbească niciodată în faţa Lui. Dumnezeu tace, trebuie doar să înţelegi tăcerea Lui. Citise Biblia de zeci de ori, spiritul ei pătrundea numai parţial în el. Unele capitole îi erau străine. Oricum , a înţeles că în Biblie păcatul este altul decât cel definit în legi, în cutume. Orice sistem este un castel care se poate nărui oricând. Iubise cândva o femeie, un înger şi ea s-a dus la îngerii ei. Nu i-a mai dat un semn. Privea cu bucurie orice femeie frumoasă ori atrăgătoare pur şi simplu, dar niciuna nu amintea de acea femeie. Îi invidia pe nebuni, ei trăiesc în lumea lor. Dar el nu putea fi nebun. Marea îl învăţase că nebunia nu este un colac de salvare. Era, aşa am înţeles, un om al mării. Disproporţia dintre fragilitatea trupului şi soliditatea, rezistenţa spiritului este una din cauzele nefericirii. A diminua această disproporţie era şi sensul vieţii sale. La un moment dat nu am mai primit nimic de la corespondentul meu. Am aştept câteva luni, apoi m-am dus la adresa de pe plic. Nu stătea departe de mine. Am aflat de la vecini că în casa aceea mică, acum nelocuită, stătuse un bătrân ciudat, fost căpitan de vas, care murise de mult, chiar de mai mulţi ani, nimeni nu cumpăra casa, erau prea multe de reparat, iar noaptea se auzea un sunet ciudat, de parcă un baston umbla singur prin casă, lovind podelele. Mi-au venit lacrimi în ochi de necaz că nu-l căutasem, că nu-i răspunsesem niciodată. De ce m-a ales pe mine drept confesor?Cine ar putea să răspundă?