Primit pentru publicare: 15 iulie 20116
Autor: Prof. D-r Dan PRODAN, redactor al Rev. Luceafărul (Bt)
Publicat: 16 iulie 2016
Editor: Ion ISTRATE

 

 

PICTORUL  ŞTEFAN  LUCHIAN  –  CONTEMPORANUL  NOSTRU

 

            D-l Valentin Ciucă, exegetul vieţii şi operei lui Ştefan Luchian, a publicat, cu ocazia comemorării unui secol de la moartea prematură a pictorului născut la Ştefăneşti, jud. Botoşani, un excelent album de artă memorial, Pe urmele lui Ştefan Luchian, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura PIM, Iaşi, 2016, 273 p. Criticul de artă nu este, evident, la prima încercare de a desluşi tribulaţiile vieţii şi manifestările operei picturale ale lui Ştefan Luchian. Stau puternică mărturie, în acest sens, contribuţiile anterioare: Luchian, Editura Meridiane, Bucureşti, 1984; Pe urmele lui Ştefan Luchian, ediţia I, Editura pentru Turism, Bucureşti, 1990. Prezenta contribuţie devine, astfel, un corolar al preocupărilor de decenii ale autorului referitoare la viaţa pământeană, cu bune şi cu rele, cu bucurii şi decepţii, cu urcuşuri glorioase şi coborâşuri ireversibile, şi la creaţia artistică cromatică ale celui pe care îl comemorăm, la 28 iunie 2016, la un secol de la moarte. De altfel, cum era şi normal, prezentul album de artă memorial a fost lansat şi la Botoşani, la sfârşit de iunie 2016, la Muzeul Judeţean Botoşani.

            Motto-ul cărţii este un citat reprezentativ al analizei criticului de artă francez Jacques Lassaigne asupra operei lui Ştefan Luchian: “Luchian, cel mai autentic revolutionar, omul cel mai deschis la tot ce e nou şi cel mai conştient de problemele universale, este cel care restabileşte legătura cu tradiţia istorică, firească a artei româneşti, nu prin reînvierea virtuţilor unei epoci sau ale unui stadiu de viaţă depăşite, ci aplicând prezentului calităţile native de spontaneitate, de simţ al culorii, de dragoste pentru fiinţe şi pentru natură. (…) Există oameni care joacă în formarea patriilor rolul sfinţilor în formarea religiilor” – (Jacques Lassaigne, Luchian, Editura Meridiane, Bucureşti, 1972, 1975). Evident, nu putea lipsi o altă sentinţă artistică, a lui Petru Comarnescu, referitoare la opera pictorului născut în târgul Ştefăneşti, jud. Botoşani: “Aceste Anemone (1908), ca şi Autoportretul cu pensula în mână (1907), încep a fi considerate de specialiştii de peste tot drept unele din marile tablouri ale lumii” – (Petru Comarnescu, Luchian, Editura Tineretului, Bucureşti, 1956; 1960; 1965).

            De ce era nevoie de  o nouă contribuţie istoriografică – critică de artă despre viaţa şi opera lui Ştefan Luchian? Pentru că, precizează în Argument d-l Valentin Ciucă, “În configuraţia proteică a artei româneşti, Ştefan Luchian deţine o poziţie distinctă, inconfundabilă. La ocuparea acestui loc privilegiat au contribuit, în egală măsură, valoarea remarcabilă a operei, cât şi legenda  ce s-a creat în jurul existenţei pictorului. (…) Drumurile lui  Ştefan Luchian se pot identifica cel mai uşor în operă. Încă de la primele încercări artistice, pictorul s-a simţit atras de natură, de peisaj. (…) În cazul lui Luchian, relaţia existenţă – creaţie se află într-o perfectă complementaritate. Mutaţiile de psihologie şi de comportament intervenite în felul de a fi al artistului, după declanşarea bolii în anul 1901, au o drept consecinţă directă asupra picturii sale. Abia perceptibile, aceste transformări l-au condus către înţelegerea unui adevăr simplu: cu cât omul va fi mai îngenunchiat de boală, cu atât creatorul va trebui să se înalţe deasupra suferinţei.  Momentul are valoarea unei revelaţii” – pp. 5; 7.

            Albumul de artă memorial este structurat în 41 de capitole (pp. 9 – 261, nenumerotate în Sumar), prefaţate de un Argument (pp. 5 – 8) şi postfaţate cu Date cronologice (pp. 264 – 266) şi Bibliografie (pp. 267 – 270).

Ștefan Luchian s-a născut la 1 februarie 1868, la Ștefănești (Ştefăneşti – un loc pentru eternitate…, pp. 24 – 38), un sat (azi oraş) din județul Botoșani, ca fiu al maiorului Dumitru Luchian și al Elenei Chiriacescu (O familie ca toate celelalte…, pp. 39 – 43). Tatăl său, ofiţer apropiat domnitorului Alexandru Ioan Cuza, era comandantul Batalionului 3 Grăniceri, cu garnizoana la Ștefănești. Mama sa era membră a unei familii de origine greacă, împământenită, cu proprietăţi agricole în jud. Ialomiţa. Prenumele primului născut al familiei, Ştefan, provine de la numele localităţii de garnizoană a unităţii militare conduse de tatăl său (Ștefănești).

Actul de naştere al lui Ștefan Luchian, document aflat la Serviciul Judeţean al Arhivelor Statului din România, precizează că:
“Ştefan Sîn Dimitrii Luchiean

1. În anul una mie opt sute şasezeci şi opt, în do[u]ă zile a lunei fevruarie[,] la cinci şi jumătate, o oră înainte de amiază.
2. Act de naştere[.] ŞTEFAN SÎN DIMITRII LUCHIEAN, de sex bărbătesc, născut la întîi a lunii Fevruari în comuna Tîrgului Ştefăneşti.
3. La casa părinţilor săi, strada Uliţa Tîrgului Vitelor – a casei, în comuna Tîrg Ştefăneşti.
4. Fiu al D-lui Dimitrii Luchiean, în vîrstă de ani patruzeci şi doi, de profesiune în funcţiunea cu rang de maior în armata de grăniceri, şi al D-nei Lina Luchiean, născută Chiriacescu, în vîrstă de ani treizeci şi şase, domiciliat în comuna Tîrgului Ştefăneşti” – (p. 42).

În familie s-au mai născut fratele Anibal (în 1869) şi sora Ecaterina (în 1870). Fratele geamăn al lui Anibal, Ilie, a murit în 1869, la 11 zile de la naştere. Tatăl său, demisionat din armată încă din decembrie 1870, a părăsit Târgul Ştefăneşti şi, după o perioadă  de locuire la Galaţi, în 1873 s-a mutat cu familia la București, pe str. Popa Soare, nr. 15 (Drumuri prin timp. Strada amintirilor, pp. 9 – 12; Prietenii ceasurilor din urmă…, pp. 13 – 24). Dumitru Luchian a murit prematur în noiembrie 1877, lăsând familia fără sprijinul spiritual şi material al tatălui. Copilul şi adolescentul Ştefan a urmat cursurile şcolii primare din cartier şi ale Colegiului “Sf. Sava”, în perioada 1875 – 1882. Talentul viitorului pictor s-a manifestat încă din copilărie.  (Drumuri de şcolar. În cartierul Mântuleasa, pp. 43 – 50, La Colegiul Sfântu Sava, pp. 50 – 52).

După terminarea liceului, tânărul Ştefan a rezistat cu încăpățânare eforturilor mamei sale de a-l înscrie la școala militară de ofiţeri, pentru a urma o carieră militară, precum tatăl său. Ștefan Luchian s-a înscris în 1885 la clasa de pictură a Şcolii Naționale de Arte Frumoase, pe care a absolvit-o în 1889, având profesori pe Theodor Aman (În apropierea lui Theodor Aman, pp. 62 – 69) şi Gheorghe Tattarescu, obținând medalia de bronz pentru creaţiile: Cap de expresie și Studiu după natură – (Drumuri de tinereţe. Imagini din trecut, pp. 53 – 55; Amicii artelor frumoase, pp. 56 – 61). Maestru nedisputat i-a fost, în acea perioadă de formare, Nicolae Grigorescu, la care Luchian a găsit încurajarea, fără să-i împiedice libera dezvoltare a personalității.

În toamna anului 1889 a plecat la München, unde a studiat două semestre la Akademie der Bildenden Künste (Academia de Arte Frumoase), și a executat cópii după operele lui Correggio și Rembrandt, aflate la Muzeul de Artă bavarez, pentru desăvârşirea stilului şi tehnicii compoziţiei (Drumuri europene. Scurt popas münchenez, pp. 69 – 73; Câteva cópii şi un portret Eminescu, pp. 73 – 75). A revenit în țară în 1890 și a participat la prima expoziție a societății de artă Cercul artistic,  de la Bucureşti (Primele lucrări, primele ecouri, pp. 75 – 84). A plecat în anul următor la Paris, unde a studiat la Academia Julian și a cunoscut, în muzee și expoziții, viața artistică pariziană, aflată în acea perioadă în plină efervescență impresionistă. Tabloul Ultima cursă de toamnă  arată influența evidentă a impresioniştilor francezi Édouard Manet și Edgar Degas, dar şi ecoul unor predilecții mondene, pe care Luchian va continua să le aibă pentru o vreme și la București (Boema pariziană, pp. 84 – 90; Academia Julian, pp. 90 – 99).

Revenit la București, în martie 1893, va fi principalul iniţiator al „Expoziţiei artiştilor independenţi„, din grupul Tinerimea Artistică, care se va deschide, ostentativ, concurenţial şi provocator, chiar în fața Salonului Oficial, în 1896, ca formă de protest împotriva “picturii oficiale”, acceptată şi expusă la Galeria Oficială. A fost membru fondator, împreună cu alţi tineri artişti ai generaţiei sale, al grupării Tinerimea Artistică, ca alternativă la “arta şi pictura oficială”. S-a înscris la concursul pentru ocuparea catedrei de pictură a Școlii de Belle – Arte din Iași, de la care s-a retras însă, protestând împotriva maşinaţiunilor de culise (Drumuri spre operă… Primul atelier, primele expoziţii, pp. 100 – 106; Salonul Independenţilor, pp. 106 – 115; Curse, expoziţii, cronici…, pp. 115 – 128; Un Mecena autohton: Al. Bogdan – Piteşti, pp. 128 – 132).

Ştefan Luchian a continuat să creieze opere de şevalet şi picturi murale bisericeşti.  În 1900 a participat, cu două pasteluri, la „Expoziţia Universală” de la Paris (Drumurile maturităţii. De la Curtea de Argeş la Alexandria, pp. 132 – 134). În viaţa personală, a eşuat în iubirea sa pentru tânăra Cecilia Vasilescu din Târgovişte şi în intenţia, dovedită utopică, de a întemeia o familie cu aceasta. Cele două personae, îndrăgostite la prima vedere, s-au dovedit a fi, după trecerea primului val al dragostei, personalităţi şi caractere incompatibile (O iubire neîmplinită: Cecilia, pp. 134 – 142). În 1900 – 1901 au apărut primele manifestări ale unei afecțiuni ale măduvei spinării, maladie cunoscută în neurologie sub numele de scleroză multiplă, care, după ameliorări trecătoare, alternând cu noi agravări, îl lasă infirm pentru tot restul vieții. Soarta îi este potrivnică, boala și sărăcia materială evoluând împreună.

Internat şi investigat medical, în decembrie 1901, la Spitalul Pantelimon din Bucureşti, doctorul neurolog Gheorghe Marinescu, viitorul specialist european în neurologie, a stabilit fără echivoc diagnosticul pacientului Ştefan Luchian: “Ataxie locomotrice. Boală a şirei spinării, care atinge ordinaţiunea membrelor inferioare şi superioare. Dureri lancinante la picioare. Pierderea reflexelor tendinoase. Tulburări ale sensibilităţii. Slăbirea acuităţii vederii. Sunt alterate nu numai rădăcinile posterioare, ci chiar nervul vederii, ceea ce poate duce la o orbire completă. Constituţia astenică a înlesnit pătrunderea virusului sifilitic în centrii nervoşi. Bolnav resemnat. Caracter bland, concentrat, vorbind puţin, fără să aibă aerul că e preocupat de boală, dar în fond profund afectat că nu putea să mânuiască penelul” – (Înălţat deasupra suferinţei, pp. 142 – 156; “Bolnav resemnat. Caracter blând”, pp. 156 – 162).

A continuat totuși să lucreze cu frenezie, călătorind mult prin România şi dezvoltând, în continuare, două surse de inspiraţie: natura în diferite ipostaze şi viaţa omului obişnuit în varii momente ale existenţei sale terestre (Drumuri prin ţară. Govora, Filipeştii de pădure…, pp. 163 – 167; Orizonturi marine, pp. 168 – 169; O vară la Brebu, pp. 185 – 195; Zile însorite la Moineşti, pp. 195 – 201). Până în anul 1915 a expus neîntrerupt la diverse expoziții. A pictat sinteze cromatice proprii, deschizătoare de drumuri în pictura românească a începutului de secol XX, în tematică, tehnică, culoare (Drumuri spre sine însuşi. La pictorul Luchian, pp. 170 – 171; În lumea portretelor, pp. 171 – 179; Un zugrav, pp. 179 – 184). Prezență eminentă în viața artistică a timpului, Luchian nu cunoaşte pentru multă vreme succesul. Astfel, la expoziția sa din 1905, singurul cumpărător al unui tablou a fost pictorul Nicolae Grigorescu, maestrul său. Un grup restrâns de admiratori și prieteni l-au aclamat, condiția sa materială continuând însă să fie dintre cele mai precare. Uneori a fost sprijinit material de patronal de artă armean Krikor H. Zambaccian. În 1910 a deschis la Ateneul Român din Bucureşti o mare expoziţie personală, care cuprindea 80 de tablouri (Drumuri spre oameni, “Eu simt că locurile astea mă iubesc”, pp. 201 – 214).

Din 1909 până la sfârșitul vieții va fi țintuit în fotoliu. Şi-a fixat însă în memorie „splendorile scânteietoare” ale peisajului românesc, pe care îl va reda într-o serie întreagă de opere, adevărate miracole de simplitate și de finețe, de sinteză cromatică și arhitecturală a formelor, de colorit strălucit și delicat totodată. Tehnicii uleiului Luchian îi alătură, pentru peisaj şi pentru multe dintre naturile moarte cu flori, pastelul, cu care ajunge la o măiestrie neegalată. Fluiditatea contururilor, delicatețea catifelată a petalelor, le-a evocat cel mai bine prin intermediul pastelului. Luchian începuse să picteze flori mai dinainte, dar abia din 1908 el îşi concentrează în această direcție toată energia creatoare, toată pasiunea pentru natură, toată dragostea pentru viață și pentru frumos. Iată de ce „florile” lui Luchian au acea intensitate aproape dramatică a sentimentului, acea lumină interioară, acea simplitate gravă care fac din multe dintre ele – este de ajuns să menționăm Anemone – adevărate capodopere. A influenţat pictura lui Sorin Adam (Anemonele se întunecă…, pp. 214 – 220).

În februarie 1913, tânărul pe atunci Nicolae Toniţa a avut ocazia să-l viziteze pe bolnavul “zugrav” Ştefan Luchian. Peste ani, relatarea vizitatorului era încă copleşită de emoţie: “Merg la Luchian. Îl găsesc nemişcat, palid, scofâlcit de boală. În patul lui, curat şi modest, părea un mort. Numai ochii îi grăiau – şi gura. Ochii. Adânci, înfipţi, ca două ţipete tragice, în chipul urât şi găurit de variolă. Şi gura: enormă, brună, senină, ca un plasm. L-am întrebat umil despre florile lui… N-am să uit niciodată lumina ce s-a revărsat, o clipă, deasupra frunţii bolnavului. Apoi gura lui s-a strâns dureros, ochii s-au întunecat – şi mi s-a părut că aud: «… nu mai pot!…».
«- Vezi tu, de durerile mari sufletul se subtilizeată, se purifică …», a zis Luchian.
(…) Nu ştiu de ce, paleta lui Ştefan lipsea astăzi din cuiul ei. O… paleta lui Ştefan! Dacă aş putea să o am necurmat înaintea ochilor mei! Din suprafaţa ei, mozaicată capricios de nebunia penelului, se desprinde o melodie dramatică şi clară, ca un «aleluia», în care sunetele fine ale violinelor ar predomina, sfâşietoare” – (p. 13).

Ştefan Luchian a murit la 28 iunie 1916. Către sfârșitul vieții nu mai putea ține penelul cu degetele paralizate. Punea pe cineva să i-l lege de încheietura mâinii. Astfel se sfârșea, în flacăra unei inepuizabile pasiuni pentru arta sa, viața unui pictor. A fost ales Membru de onoare post-mortem al Academiei Române (1948). Picturile sale, executate în tehnici diverse (ulei, pastel), au expus tematici variate: peisaje rustice şi urbane; natură statică (flori); portrete; compoziţii (sociale, de familie). Pictura lui Ştefan Luchian, maestru al pastelurilor, străbătută puternic de o emoţie artistică, simplă şi rafinată, reprezintă un moment novator de seamă în evoluţia, în dezvoltarea picturii româneşti moderne de la sfârşitul secolului XIX şi la începutul celui următor (Luchian, contemporanul nostru, pp. 220 – 223).

Concluzia care se impune după acest amplu excurs al vieţii şi operei picturale, cu numeroase opriri în filmul biologic – profesional şi în firide tematico – cromatice?  D-l Valentin Ciucă a formulat-o direct, tranşant, cu o mare valoare axiologică: “Prin sinteze succesive, Luchian a dat un chip nou picturii naţionale. El, vorba lui G. Oprescu, nu a creat şcoală, ci atmosferă. Prin originalitatea viziunii, a impus o cale aspră spre marea artă. Prea puţini însă s-au simţit capabili să-l urmeze cu adevărat. Cei care au făcut-o, au cunoscut gustul amar al sacrificiului, dar şi bucuria creaţiei. Opera lui are valoarea unui tulburător autoportret. Imaginea creatorului s-a risipit în fiecare tablou şi doar conturul ei de ansamblune înfăţişează, cu uimire, dimensiunea adevărată a zugravului.

La Curtea de Argeş va fi reflectat la destinul meşterului Manole. El însă, făcându-şi autoportretele, se zidea în propria sa pictură. Era, în acelaşi timp, şi Ana şi Manole. Unul l-a învăţat ce-i dragostea şi suferinţa, celălalt i-a sugerat să zboare. Când aripile s-au frânt, pe pământ a răsărit o însângerată floare de anemonă. În cer a tremurat o stea” – p. 223.

Albumul de artă memorial mai cuprinde: afişul cinematografic de promovare a filmului artistic Luchian, realizat de Casa de Filme 3, în regia lui Nicolae Mărgineanu, cu actorul Ion Caramitru în rolul principal (p. 225); Tablouri de Ştefan Luchian, vândute prin Casele de Licitaţii bucureştene: Alis (14 tablouri, pp. 227 – 240); Artmark (12 tablouri, pp. 241 – 252); GoldArt (11 tablouri, pp. 153 – 263), 37 de picturi cu naturi moarte şi secvenţe cotidiene din viaţa oamenilor (peisaje, flori, portrete, compoziţii).

Fiind un album de artă memorial de popularizare, contribuţia d-lui Valentin Ciucă nu are un aparat critic cu note la subsol şi nici un Indice general, care ar fi uşurat orientarea în carte şi utilizarea ei cu finalităţi ştiinţifice. Nici un rezumat într-o limbă străină. Hârtia este cretată, de foarte bună calitate, iar reproducerile alb – negru şi color sunt excelente, mesajul lor ideatic – artistic completând fericit interpretările textului. În acest Album Luchian masajul unui tablou al pictorului român, născut la Ştefăneşti – Botoşani, echivalează cu câteva pagini de interpretare critică, dând posibilitate cititorului şi iubitorului de artă să evalueze singur valoarea şi semnificaţia creaţiilor cromatice ale artistului culorii.

Albumul de artă memorial de popularizare Pe urmele lui Ştefan Luchian, a d-lui Valentin Ciucă, este monografia Luchian, în cuvinte şi imagini, a anului 2016, a comemorării centenarului morţii biologice a pictorului, pe de o parte, a intrării definitive a geniului creator cromatic botoşănean în legendă, pe de altă parte. O reuşită ştiinţifică şi editorială din toate punctele de vedere. De asemenea, este o invitaţie voalată de a vizita Casa Memorială Ştefan Luchian din Ştefăneşti – Botoşani şi Fundaţia Ştefan Luchian din Botoşani. Trebuie să menţionez şi activitatea d-nei prof. Aglaia Corneanu, care promovează, cu mari eforturi şi cu o conştiinţă statornică, personalitatea şi opera lui Ştefan Luchian în zona Botoşani şi în România. În amintirea şi omagierea marelui şi originalului pictor, o stradă şi Liceul de Artă din Botoşani îi poartă numele nemuritor.

Peisaje: Ultima cursă de toamnă, 1892; Margine de crâng, 1903; Birt fără muşterii, 1903; Marea Neagră la Tuzla, 1904; Sălciile de la Chiajna, 1906; Fântâna de la Brebu, 1908; După ploaie, 1909; Moara de la poduri, 1909; Pe dealul Hinganilor, 1909; Vara, 1912; Casa lui Mos Gheorghe din Brebu¸ 1908; Lunca la Poduri, 1909; Fântâna de pe strada Clucerului. 1010.
Flori: Dumitriţe, 1904; Părăluţe, 1907; Garoafe, 1907; Flori de tufănică, 1908; Anemone, 1910; Trandafiri, 1910; Maci, 1910; Albăstrele, 1910.
Portrete: Safta florăreasa, 1901; Moş Nicolae Cobzarul, 1906; Un zugrav – Autoportret, 1907; Fata cu basma înflorată; Portret de femeie, 1901.
Compoziții: După muncă, spre casă, 1905; La împărțitul porumbului, 1905; Epilogul răscoalei,1907; Lăutul, 1911 – 1912.
 Galerie de imagini: 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

       

Bibliografie adiţională:

• Dicţionar Enciclopedic, vol. IV, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001, pp. 165 – 166;
• Enciclopedia Universală Britannica, IX, Bucureşti, 2010, pp. 238 – 239.
• Wikipedia, Enciclopedia Liberă, Ştefan Luchian, preluare imagini.