Primit pentru publicare: 18 iulie 2016
Autor: Prof. Vasile FILIP, Iaşi
Publicat: 18 iulie 2016
Editor: Ion ISTRATE

Căderea pe gânduri

Nu-mi propun să măsor sau să cântăresc, fie şi cu aproximaţie, cât eseu şi câtă poezie se află în această nouă carte a lui Ion N. Oprea: “Trăiri. Eseuri pe verticală”, Editura Armonii Culturale, Adjud – Vrancea, 2016. Scrierea versificată a textelor, într-o arhitectură piramidală, aducând uneori a pagoda, alteori a brad rămuros, perfect desenat, tehnici folosite de autor şi în cartea anterioară – “Fragilitate. Cuvinte pe verticală”, Editura PIM din Iaşi, 2016 – poate fi considerată în mai multe feluri. între care cel mai credibil ar fi, sper, dorinţa de a ieşi de sub pericolul monotoniei. Sau, cine mai ştie…

Cum, însă, chestiunea ţine mai  mult de tehnică, deci şi de partea formală a demersului, aplecarea asupra conţinutului devine imperativă. Şi necesară, utilă, atât pentru scriitor , cât şi pentru cititori. Aşa cum bine remarcă Gheorghe A. Stroia în deschiderea volumului,  “…un alt mod de a conjuga verbele REALITĂŢII (…) În opera extinsă a lui Ion N.Oprea, atât temporal, cât şi tematic, realitatea, mai bine- zis prezentarea ei, cu o extraordinară acuitate emoţională, ocupă un loc foarte important. Evenimentele cotidianului sufocat,  din nefericire, de ură, minciună, trădare, nepăsare şi ignoranţă, reprezintă preocupările omului nobil, care, în liniştea intimităţii sale, îşi găseşte timpul necesar pentru o analiză la rece, tranşantă şi matură, în încercarea disperată de a găsi ori măcar sugera posibile soluţii la probleme stringente”. E de presupus că cele de mai sus se sprijină şi pe constatarea autorului cărţii, care ne atenţionează: „O viitură/este//viaţa trăită…” Dar ne oferă şi un posibil colac de salvare: „Rugăciunea/este/ Calea/Credinciosului/de a încerca/alungarea răului/dinăuntru/şi/din afara omului”, – „Viitura”, p.70.

Da, din punct de vedere tematic, şi această carte  este de o amplitudine impresionantă. Cu atât mai demnă  de a fi considerată   ca atare cu cât actualitatea subiectelor îi sporeşte interesul. Ca şi în alte rânduri, Ion N. Oprea conjugă  verbele din limba română la toate cele trei timpuri fundamentale: trecut, prezent, viitor. Trăsătura de unire a triadei este, fără îndoială, implicarea autorului până la contopire cu timpurile de el trăite sau de semeni ai lui, mai depărtaţi sau contemporani. Şi se mărturiseşte, pentru a  ne demonstra, parcă,  un adevăr peste care sărim uneori: “Râvnesc/după o perioadă de linişte/ luminoasă,/dar/ uneori/blocat de o veşnică aşteptare,/mă cuprinde spaima…” – „Oaspete”, p.59. O spaimă care nu este numai a lui. Ea, din păcate, e generală. A cuprins toate meridianele şi paralelele globului, inducând în rândul oamenilor o spaimă care se preface în disperare.

Tot din pricini tematice, spre a pune, totuşi, ordine în sumedenia de subiecte, Ion N. Oprea îşi organizează în consecinţă materialul. Şapte capitole, care au în comun, în primul rând, atitudinea faţă de realităţi şi după aceea semnalarea lor: 1.Clubul Colectiv, 2. Diversitate, 3.Cetăţeneşti, 4.Credinţă şi ştiinţă, 5.Maniere, 6.M.R.I-sme, 7.Istorie. Această grupare a textelor nu înseamnă, în nici un caz, că între ele există deosebiri esenţiale. Dimpotrivă, spiritul aproape pătimş cu care Ion N. Oprea se dăruie scrisului semnifică şi îi întăreşte poziţia de om al timpului şi al  oamenilor timpului. Cu visarea-speranţă ca şi timpul să fie al omului. Iar omului nu-i  trebuie luna de pe cer, nici o moşie pe planeta  Marte. Lui, omului-om, îi sunt suficiente:  „Un cuvânt bun,/o clipă de linişte/pot schimba persoana,/pot schimba lumea,/şi ne fac/să fim oameni,/nu numai de Crăciun/sau/în zi de Paşti”- „Prieteniile”, p.106.

Dar de unde să le ia omul pe toate acestea, puţine câte sunt? Dacă ar fi!… Aproape fiecare pagină a cărţii dă răspunsuri, pe care nimeni nu le poate pune la îndoială. Dacă acel „nimeni” are între urechi un… rotund gânditor… de bună seamă… Chiar dacă „frumuseţea naturii te poate copleşi/şi  tristeţea e pasager ameliorată,/iar durerea e relativ îndepărtată” –„Mutaţii”, p. 26. Grăitoare pentru felul în care Ion N. Oprea vede lumea de azi – de fapt, pe cea din totdeauna – este cartea în întregimea ei. Eu nu fac decât să extrag mici pasaje, pentru a susţine ideea: „Facem parte/din  combustia vieţii,/nu putem cânta/şi nu putem să credem/că aşa subit/toţi ne-am vindecat./În faţa tragediilor/care ne zguduie/există/o sursă de meditaţie -/adevărul,/o singură soluţie-/tăcerea/şi/cert prilej de revelaţii/ prin scrieri revelatoare”. – „Gesturi”, p.28.

Ion N. Oprea are  numeroase îndoieli, pentru că „…nimic,/dar nimic/nu te înalţă ca om/mai mult şi mai mult/şi nu te schimbă spre bine,/decât suferinţele,/suferinţele vieţii,/dar/până când?…” – „Nu apocalipsa”, p.42.  Pe ici-pe colo, însă, el se agaţă şi de câteva speranţe:  „Cred într-o forţă salvatoare a lumii,/cred că omenirea va depăşi răul de astăzi/şi pe cel de mâine,/că se va ajunge/la o deschidere spre orizontul lumină…” – „Cred”, p.49.  Fragilitatea…bunelor speranţe sare, însă, îndeajuns de des în privirile cititorului. Una din ele m-a pus în chip deosebit pe gânduri. Nişte gânduri care mă frământă de prea multă vreme, dar care în timpul din urmă, ce mi se pare nesfârşit, îmi dă ghes să repet şi eu, ca altădată Dante: “…lăsaţi orice speranţă…” În cauză se află starea jalnică în care se vorbeşte şi se scrie… pe  româneşte. Starea deplorabilă în care a ajuns „comoara” despre care scria românul basarabean Alexei Mateevici este astfel văzută de Ion N. Oprea ”…doar  limba română/nu-i în răspunderea nimănui,/şi/drept urmare,/n-o grijeşte nimeni”. – „Ştim”, p.219.

Dar – după cum tot românul care se mai simte astfel a  băgat de seamă –nu numai limba Română traversează o etapă a degradării ce nu impresionează mai pe nimeni. Şi Istoria poporului român se află sub pericolul trecerii în … rezervă. Fapta este, evident, luată în atenţie şi de Ion N. Oprea (cunoscându-l, nici nu se putea altfel): „… disciplina istorie/este/vinovat afectată/şi/ mutilată…” –  „Vinovat afectată”, p.281. Chestiunea nu e deloc singulară. Nici întâmplătoare. Nici chiar rodul incompetenţei – al prostiei – nu este.  Ea  continuă; s-a început cu demitizarea valorilor naţionale. Eminescu fiind ţinta predilectă a…românilor care luptă cu ghearele şi cu dinţii pentru ca neamul românilor să dispară, nu doar din istorie, ci şi din limbă, şi din credinţă, şi din geografie, şi din tradiţii. Nu doar  cuvântul România vor ei să dispară, ci, mai ales, substanţa  pe care el o numeşte.

Dincolo şi dincoace de altele care se pot spune despre această carte a lui Ion N. Oprea, mi se pare că ar fi nedrept să nu remarc un aspect dintre cele mai de seamă. Care are în caracter întreaga operă a unui scriitor ce pare că nu se odihneşte, fie şi în parcul pensionarilor de la Podu Roş.  Nu  doarme, nu se uită la televizor – dar vorbeşte despre emisiunile lui -, nu se duce la cumpărături şi aşa mai încolo. El citeşte şi scrie tot timpul. Altfel nu ar fi reuşit să publice peste circa 70 de volume,…doar într-o viaţă care încă va mai fi productivă. Am în vedere profesiunea de ziarist a scriitorului. O profesiune foarte veche, ilustrată – şi în cazul românilor – de nume celebre. Adică clasice. Citiţi – am credinţa că aţi făcut-o deja – jurnalistica marelui poet Mihai Eminescu. Prin această fereastră se pot distinge principalele trăsături ale condeiului numit Ion N. Oprea. Jurnalistul vede şi ceea ce  omul obişnuit… trece cu vederea. Nu ia în seamă ceea ce  nu i se pare lui important. Nu-l interesează. Jurnalistul găseşte elemente demne de a  fi luate în seamă în tot ce vede el. Jurnalistul cercetează, analizează, trage învăţăminte şi scrie. Ce scrie el, jurnalistul, este darul pe care-l face semenilor numiţi cititori. Îi informează, cum se mai spune. Dar îi şi formează, punându-le sub ochi lucruri pe care acei ochi nu au cum să le vadă şi să le cunoască, spre a le pătrunde înţelesul. Căci ziaristul îi oferă cititorului şi noime ale realităţilor despre care scrie.

Ei bine,  dacă acel ziarist este şi scriitor, sau scriitorul respectiv este şi ziarist, lucrurile se aşează temeinic într-o albie demnă de afecţiunile cititorilor. Scrisul autorului în cauză capătă valenţe superioare. El se face document cu vibraţii istorice. Căderea pe gânduri – starea  de meditaţie activă, nu molâie – face din existenţa scriitorului-ziarist un personaj viu, mereu prezent în cele trei timpuri fundamentale: trecut, prezent, viitor.

Acesta este Ion N. Oprea în „Trăiri”, 2016!

Iulie 2016