CORNELIA PĂUN HEINZEL: “Déjà vu”

 

Dacă cineva mi-ar fi spus că este posibil să mă întorc vreodată în timp, nu l-aş fi crezut. Dar iată că, într-o zi, am trăit o astfel de ipostază, într-un mod cât se poate de real.

Dimineaţa, când am ajuns la corpul cunoscut cu numele de “Leul“, al Universităţii Politehnice, şeful meu de catedră îmi spuse, imediat ce m-a văzut:

Văleanu, astăzi mergi cu studenţii la practică la firmă. Vine imediat autobuzul acesteia, să vă conducă la sediu.
M-am conformat imediat indicaţiilor şi am ieşit în curtea Universităţii. Studenţii, veseli şi vorbăreţi, mă aşteptau lângă autobuz. Le-am spus să urce şi am făcut şi eu acelaşi lucru. Am ocupat un loc aflat la mijlocul vehiculului.
Veniţi în faţă! mă invită şoferul, un bătrânel cu figură bonomă.
Da, da, mergeţi în faţă! ţipară şi câţiva studenţi, care gândeau că prezenţa mea, alături de ei, îi va impiedica să facă niscavai năzdrăvănii.
Nu, doresc să stau aici, precizai eu, gândindu-mă că totdeauna îmi place mai mult între studenţi şi mă simt mai bine cu ei.

Autobuzul rulă lin pe străzile capitalei, până la ieşirea din Bucureşti. Atunci am rămas stupefiat. Credeam că mergem la o firmă din Bucureşti. Nu ştiam că societatea comercială este în afara oraşului. Apărură rapid câmpurile cultivate cu cereale specifice zonei rurale de câmpie. Pe marginea drumului, din când în când, străjuia pierdut, câteun pom fructifer. Curând am intrat în prima comună. Aşezarea era plină de vile impunătoare, construite una după alta. Apăru şi un mall. Nu mai văzusem până atunci într-o zonă rurală, o construcţie de asemenea dimensiuni şi cu această destinaţie.

Drumul nostru se continuă pe şosea, pe câmpurile zonei străbătute. La un moment dat, am ieşit de pe aceasta şi am luat-o pe un drum bătătorit, de ţară. Am crezut că la sfârşitul acestuia ne oprim. Dar nu a fost aşa. Autobuzul a luat-o pe câmp, prin mirişte. Şi străbătu aşa, câteva minute până apărură nişte construcţii ciudate din tablă metalică, ca barăcile muncitorilor din construcţii de pe vremuri, dar mai curate.

Autobuzul se opri .

Gata, am ajuns la destinaţie, spuse bătrânelul. Coborâţi din maşină!

Am ajuns imediat în faţa construcţiilor. Una dintre ele avea deschisă o uşă glisantă pe verticală, ca la garajele de maşini. Am intrat şi o domnişoara elegantă, îmbrăcată în costum îmi întinse mâna bărbăteşte şi se prezentă cu voce tare:

Sunt Marilena Inescu, directorul firmei “Antice Electronix”. Bine aţi venit! Sper să vă placă societatea noastră.

– Dan Mihai Valeanu, spusei eu şi mi-am rotit ochii cu curiozitate, să găsesc un scaun în care să nu-mi agăţ sau să nu-mi murdăresc hainele întrucât scaunele erau într-un stadiu avansat de uzură, cum nu mai existau în prezent în ţară. Toate cele cu vechime de peste douăzeci şi cinci de ani au fost casate. Aici, însă, erau scaune din altă epocă! Epoca socialistă!

Femeia parcă mi-a ghicit gândurile.

Vă puteţi aşeza acolo, pe locul meu, spuse ea, arătându-mi într-un colţ, un scaun ceva mai elegant şi nedeteriorat, dar tot din epoca anterioară.

M-am aşezat pe scaunul de director, de piele, rotitor. Şi atunci, acesta a scârţăit ascuţit, sub greutatea mea. M-am speriat să nu cad şi l-am studiat să văd dacă rezistă.  

Studenţii ştiau ce au de făcut. Mai fuseseră aici de câteva ori. Au intrat în cabină şi s-au schimbat în halate albastre, pe care era imprimat numele firmei “Antice Electronix“.

Din locul în care mă aşezasem, aveam vedere largă asupra unei zone intinse. Şi ceea ce am văzut, m-a captat cu totul. Hangarul avea şi etaj. De acolo, apărură impudic nişte capete care mă studiau cu curiozitate. Erau funcţionarele de la compartimentul financiar-contabil al firmei, aflat la etaj, pe un suport de tablă, la care se urca pe nişte scări metalice..

Privind în jurul meu mi-am dat seama că un asemenea loc mai văzusem doar în epoca socialistă. Firmele actuale au un aspect complet diferit, cu alte dotări.

Mesele de lucru, vechi, erau dispuse pe rânduri paralele exact ca în atelierele din epoca socialistă. Ĩn imensul hangar, la numeroasele mese şi scaune, la fel de antice, erau distribuiţi vreo doisprezece muncitori, care lipeau plictisiţi componente electronice, pe plăci de textolit. Din când în când, unii se plimbau printre mese, lent, fără a avea vreun scop, alţii mergeau cu un aer visător, la dozatorul de cafea. Aşa ceva nu mai văzusem din anii de studenţie, dinainte de revoluţie. Incredibil ! Trecuseră douăzeci şi cinci de ani şi locul acesta era neschimbat! Nu se schimbase nimic! Atmosfera de lucru, mobilierul, dispunerea lui, aranjamentul, oamenii îmbrăcaţi la fel şi cu aceeaşi atitudine…  chiar şi hangarul, cu uşa lui glisantă, scările metalice, etajul cu podea de tablă… toate le mai văzusem demult şi erau acum la fel ca atunci .

Mi-am dat seama, la un moment dat, că mobilierul incintei îmi era cunoscut. Era acelaşi în care îmi petrecusem practica din anii de studenţie. Mesele, scaunele, bancurile de lucru, dotate cu menghine şi dispozitive de prindere a pieselor, utilajele le ştiam. Era chiar şi maşina de îndoit şi foarfecele ghilotină pentru tăiat tablă, băile galvanice în care se scufundau plăcuţele de textolit. Am observat apoi, paradoxal, că şi oamenii erau aceeaşi. Dar aveau figuri peste care trecerea timpului îşi lăsase amprenta – părul le albise şi li se rărise, feţele erau brăzdate de riduri mai mult sau mai puţin adânci, în funcţie de persoană, iar unii prezentau sau o burtă proeminentă sau slăbiseră excesiv încât deveniseră filiformi. Scăzuseră chiar din înălţime, de parcă ar fi intrat la apă. Am privit fiecare faţă, amintindu-mi cum arăta în urmă cu un sfert de secol, cu trăsături ce se mai păstraseră încă neschimbate – ochii, mai şterşi, care-şi pierduseră din vioiciune, forma capului şi a feţei – şi bineânţeles modul angajaţilor de comportament, care… era acelaşi.

Venise vremea prânzului şi îşi scoseseră toţi sufertaşele cu tocăniţă, exact ca pe vremea lui Ceauşescu. Nu mai văzusem de atunci, pe cineva venind cu aşa ceva la serviciu, ca mâncare – era tocana de cartofi, cu tomate. Unii dintre ei aveau în compoziţia mâncării şi câteva oase, pe care mai rămăsese puţină carne de porc. Exact aceeaşi pe care o serveau oamenii muncii, după ce carnea dispăruse din alimentare şi se dădea numai la raţie iar cei care cunoşteau câteo vânzătoare mai făceau rost de nişte oase..

La firmele cu specific de electronică şi calculatoare, de obicei, în prezent se servesc produse de catering sau fast food, Coca-Cola. Poate doar ocazional, există câteun angajat care îşi ia de acasă vreun fruct sau o salată, un sandviş…

Studenţii găsiseră dozatorul de cafea şi nu-l mai părăseau. Preţul produselor era foarte mic. Aşa că introduceau monede continuu, selectând cafea şi ceai.

– Domnu’ profesor! Domnu’ profesor! Veniţi şi dumneavoastră! E ieftin! Vă rog serviţi o cafea, spuse o studentă întinzându-mi un pahar de plastic cu cafea aburindă.

– Mulţumesc, am băut una acasă, am răspuns. Nu beau mai multe cafele într-o zi.

-Dar nu este nicio problemă, domn’ profesor. Noi am băut câte cinci şi nu avem nimic. Are un gust mai special. Nu este ca cea obişnuită, pe care o bem noi zilnic.

În momentul acela, aburii cafelei ce mi-a fost întinsă, mi-au pătruns adânc nările, care mi se dilataseră instantaneu, parcă pentru a o cerceta şi am realizat că era o aromă cunoscută, pe care nu am mai simţit-o demult. Era mirosul cafelei de cicoare vechi, al aşa-zisului “nechezol“.

M-am apropiat curios de dozator şi l-am recunoscut. Era cel la care apelam şi eu şi colegii mei, când studenţi fiind, doream o cafea, la orele de practică.

Incredibil ! m-am gândit eu. Oamenii aceştia şi-au adus mobilierul, utilajele, maşinile, incinta metalică în mijlocul câmpului. Dar au păstrat chiar şi “nechezolul“ epocii…

M-am dus la toaletă. Pe chiuvete erau două săpunuri. Săpunuri din epoca socialistă ! La fel şi hârtia igienică şi detergentul de spălat vasul de toaletă. Alături, era o cămară cu uşa deschisă, în care erau depozitate:săpun, detergent, hârtia igienică… aceeaşi de acum douăzeci şi cinci de ani.

Aici, în mijlocul câmpului mlăştinos, păzit cu străşnicie, de nişte câine vagabonzi înfometaţi, era teleportată o mare parte din fosta instituţie socialistă.

A venit ora două. Studenţii s-au strâns rapid şi urcară vioi în autocar.

Maşina demară cu putere în noroaiele mlăştimoase de pe câmp, lăsând în urmă hangarul vizitat, aparţinând altor timpuri. Ne întorceam din nou la civilizaţie! Devenisem melancolic, în timp ce baleiam cu privirea peisajele, altele decât cele pe care le văzusem la venire, întrucât şoferul alesese un alt traseu de întoarcere.

Veselia şi energia debordantă a tinerilor din jurul meu creau însă o atmosferă plăcută, antrenentă. Ceea ce văzuseră era pentru ei ceva nou şi le-a fascinat cu totul! Fără să ştie de ce…

– Vreţi să lucraţi pe viitor aici? îi întreb eu.

– Nu, domnu’ profesor. Nu dorim. Ne place aici, numai ca practică. Pentru că e altfel…

Autocarul se depărta, trecând prin sate.

Intram curând în capitală şi apărură clădirile somptuoase, înalte, cu pereţi din sticlă colorată în care îşi aveau sediul marile companii electronice, de computere, construite pe vechea platformă industrială. Tinerii îmbrăcaţi în costume, cu cravate, în mână având câteun pahar de cafea aburindă sau o ţigare se iveau la balcoane sau la intrările de la parterul clădirilor. Şi aroma răspândită era deosebit de plăcută. Era parfumul inconfundabil al cafelei naturale… Intrasem în prezent şi în civilizaţie!

La un moment dat, apăru şi fosta instituţie în care îmi făcusem practica în studenţie. Devenise un local, în care majoritatea tinerilor angajaţi ai firmelor din jur serveau zilnic ciorbă de perişoare sau ocazional, nişte aripioare de pui pane…

Zilele următoare, studenţii mei, din diferite grupe îmi arătară la ore, că aveau componente electronice prin buzunare.

Dar de unde sunt? i-am întrebat mirat. Apoi mi-am amintit cât de stresate erau femeile de serviciu de la Universitate, când în toalete au fost aduse instalaţii auxiliare pentru depozitat săpun, hârtie, aparate de uscat mâinile, deosebit de moderne. Apoi acestea au dispărut cu totul.

“Pe vremea mea, nu ar fi luat niciun student niciun ac, de la practică sau de la Universitate“, am gândit eu. “Creşterea în spiritul obţinerii de profit, modificase complet oamenii…“.  

De la “Antice”, domn’ profesor, îmi răspunseră nişte voci gălăgioase.

Păi şi de ce le-aţi luat? i-am chestionat eu, curios, pentru a le înţelege gestul.

Le găsim noi utilizare. Bostoacă a luat chiar şi o poză, se pare că a patronului, care este decedat, spuseră câţiva şi-mi arătară fotografia unui bărbat, în costum.

Am luat-o în mână şi am rămas tablou. Era poza fostului director al instituţiei în care-mi făcusem practica în studenţie, domnul Inescu…

Notă: Aceasta este o povestire. Asemănările cu persoane, locuri, situații aproape identice, cunoscute, sunt pur întâmplătoare.