PROMOŢIA  ÎNCEPUTULUI  DE  DECENIU  OPT  A  LICEULUI  DIN  VIDRA
DUPĂ  40  DE  ANI

 Georgică   MANOLE

                După 40 de ani de la absolvirea liceului ( 1971 ), foştii mei colegi şi-au amintit că existăm şi că ar trebui să ne întâlnim, ceea ce a făcut ca pe 27 august 2011 MARELE  VIS  să se concretizeze. Liceul nostru, atunci Liceul de Cultură Generală, azi Liceul „Simion Mehedinţi” Vidra (jud. Vrancea), şi-a deschis larg uşile şi ne-a  găzduit cu aceeaşi căldură cu care ne-a primit şi în 1967, când păşeam pe poarta sa plini de emoţiile inerente oricărui început.

                Sufletele întâlnirii au fost două modele din cele multe ale promoţiei noastre, colegul Toader Răduţă şi profesorul, dirigintele şi directorul de atunci, Vasile Lefter., de entuziasmul cărora nu se putea să nu mă molipsesc şi eu, şi Nicu Dragomir, şi  Nicuşor Tatu ,  şi Stela Ene,şi Tanţa Mazilu, şi Gela Mocanu , şi Maria Ene, şi Mimi Untu şi, încet – încet, toată promoţia.      Un neastâmpăr  pozitiv ne-a cuprins pe fiecare în acţiunea de descoperire a câte unui coleg aflat prin nu ştiu ce colţ, nu de ţară, ci de lume, făcând posibilă revenirea noastră în „satul cel mare” de la porţile Vrancei, în micul oraş ce-şi duce încă o existenţă patriarhală, Vidra. Astfel au spus prezent  „autohtonii”, dar şi  „adoptaţii” de către alte locuri din ţară, la care s-au adăugat Firuţa din Texas sau Ioan Stan din Turcia.

                Nu au  putut spune prezent 5 profesori şi 14 colegi care au trecut deja în lumea umbrelor. Ceilalţi, ingineri, profesori, jurişti, asistenţi medicali, funcţionari publici în diferite domenii, statisticieni, comisari şefi, colonei de armată etc., în total 43, au fost prezenţi. Ne-am recunoscut greu, dar din clipa sublimă a resocializării  totale, am redevenit, automat, elevi.  Din acest moment ne-am apropiat de profesorii noştri care, în viaţă fiind, au putut veni. Am vorbit îndelung cu ei şi i-am atins cu acea bucurie cu care  atingi hainele unui  mare ierarh ortodox, ca şi cum ai mângâia un lucru de mare preţ, pentru că atunci, în anii liceului, după cum scriam şi în pliantul editat cu această ocazie, „nu ne-au împiedicat să gândim, ne-au acceptat şi propria noastră libertate şi ne-au dat voie să ne trăim vârsta cu bucuria şi curiozitatea caracteristice adolescenţei”.

                Toader Răduţă ( Dorel între colegi), capul limpede al întâlnirii, mi-a dat sarcina, pe cât de dificilă pe atât de plăcută, de a scrie  L a u d a t i o  pentru fiecare profesor prezent, astfel că am putut citi în faţa tuturor adevărate prezentări izvorâte din sufletul meu de ins norocos că am fost elevul lor: „Vasile Lefter sau nonconformismul creator”, „Simion Ene – un om dedicat învăţământului”,  „Mihai Ionaşcu, profesorul asociat ideii de calitate”,”Ecaterina Plugaru, profesorul dirijor, mentor şi partener”, „Constantin Dumitru, un profesor dedicat geografiei sufletului”, „Dumitru Plugaru, profesorul care a ridicat tactul pedagogic la rangul de artă”, „ Aurora Costeschi, profesoara asemănată cu eleganţa şi frumuseţea unei soluţii matematice” sau „Victoriţa Oancea, o mare iubitoare de Eminescu”.

                Cu profesorii  prezenţi nu mă mai văzusem de 40 de ani. Doar cu doamna Victoriţa Oancea m-am întâlnit de nenumărate ori fiindcă, dânsa, căsătorindu-se cu domnul Nicolae Brădăţan, şi-a urmat soţul la Botoşani. N-o fi fost numai atât, poate o fi fost şi o chemare a lui Eminescu aşa cum, sigur, a fost şi la mine. Redau  câteva pasaje din  L a u d a t i o adresat distinsei mele profesoare  Victoriţa Oancea  ( căs. Brădăţan) care  şi-a părăsit inegalabilul plai vrâncean pentru unul tot atât de spiritual, cel botoşănean: „Arghezi spunea că în fiecare din noi vine o vreme când LUI EMINESCU I SE CUVIN TOATE LACRIMILE NOASTRE, iar Constantin Ciopraga era convins că nu există român care, prin Eminescu,  SĂ NU URCE O SCARĂ IMAGINARĂ CĂTRE LUMINĂ. Domnişoara Oancea Victoriţa ne-a fost profesoară câteva clipe, dar clipele acelea au lăsat urme cât o eternitate, iar când a hotărât să-şi urmeze chemarea destinului, plecând la Botoşani, ştia deja că va urma sfatul lui Constantin Ciopraga. Acum e pensionară, după ce a predat în perioada 1966 – 1972 la Şcoala Generală şi Liceul din Vidra, ca apoi să urce scara imaginară către lumină la Liceul „Electrocontact” din Botoşani.”

                Cu deschiderea şi logica vârstei, cu experienţa căpătată, cu veselia specifică unor astfel de întâlniri, absolvenţii de ieri şi-au povestit amintirile, realizările, nereuşitele, planurile de viitor, propriile trăiri şi retrăiri… dar şi-au legat şi un jurământ, acela de a se reîntâlni anual.