Dumitru PETRAȘ

Rădăcini

Nu mai stropi femeie, cu parfun de femeie, peste vis
Vin hoții după miros și fură amurgul din noapte ascuns
De frică și toamna poate să nască la noi în ogradă.
Eu încă beau aroma ceaiului făcut de tine
Ai pus în el ecou de stele și flori de busuioc
Amprenta gurii atinge marmura fierbinte a canii
Padurea geme încet când se dezbracă de umbre
De ce, femeie, mă fluieră gândul pe la colțuri de stradă?
Răcoarea din lacrimi ca o săgeată mare curge,
Și zâmbetul tău se amestecă într-un ecou de cântec
Cât un zbor de pasăre se lungește o bucată de vreme
Și sărutarea se rostogolește ca un bulgăre de zăpadă
Iar munții încearcă să curgă prin ulcioare lungi de apă.
Îți va înmuguri, femeie, pădurea mâine la fereastră
Iar frica din mine va merge ca un șarpe prin iarbă.
Deschide femeie poarta grădinii, vor zorii să vină acasă
Hai pe toți să-i primim, acolo sub nucul răcoros de bătrân
Și cu rădăcini de ape să ne spălăm pe mâini,
Dar să nu mai stropești cu parfum, femeie, peste vis.