Primit pentru publicare: 25 febr. 2017
Autor: Prof. D-r Dan  PRODAN, redactor al Rev.Luceafărul
Publicat: 26 febr. 2017
Editor: Ion ISTRATE

Istoria Albaniei între 1912 – 1914: Independenţa şi primii paşi ai noului stat balcanic

O abordare inedită a temei enunţate în titlu a realizat d-l Stoica Lascu, în cartea sa Independenţa Albaniei în percepţia opiniei publice româneşti (1912 – 1914), Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2012, 507 p. Monografia autorului, conf. univ. d-r la Universitatea Ovidius din Constanţa, publicată cu ocazia centenarului Independenţei albaneze (1912 – 2012), a reunit 183 de izvoare istorice de presă, cu o Introducere a autorului în trei limbi (română, pp. 7 – 13), engleză, pp. 14 – 20, albaneză, pp. 21 – 28), Lista documentelor (în româneşte, pp. 29 – 44, şi englezeşte, pp. 45 – 62), Note extinse, bine informate, ale documentelor (pp. 368 – 483), Indici geografici (pp. 484 – 490), antroponimici (pp. 491 – 497), tematici (pp. 498 – 507).

Originea cărţii, pe lângă o puternică motivaţie sentimentală, se identifică în caracteristicile istoriei albanezilor din ultimele decenii ale secolului XIX şi din primii ani ai celui următor. „Istoria modernă a urmaşilor vechilor iliri este centrată, a explicat autorul, fără îndoială, pe constituirea Statului albanez, ideal care a călăuzit generaţii de schipetari, pentru care s-au jertfit numeroşi patrioţi şi care s-a materializat, în chip simbolic, la 28 Noiembrie 1912, când un grup de albanezi a proclamat naşterea unui nou stat european. Structura instituţională a Albaniei a necesitat, însă, o lungă şi sinuoasă gestaţie, datorită atât condiţiilor specifice interne ale societăţii, cât şi, mai ales, condiţionărilor externe ale intereselor divergente ale Marilor puteri în spaţiul geopolitic în care trăiau, din vremuri istorice revolute şi nu mai puţin hapsâne, albanezii” (pp. 7, 10).

Mişcarea de independenţă a albanezilor s-a intensificat şi a devenit victorioasă, la 28 Noiembrie 1912,  în contextul sud-dunărean şi european al Primului război balcanic (octombrie – decembrie 1912) şi a disoluţiei Imperiului Otoman muribund, iar tânărul stat schipetar a făcut primii paşi politici în Europa în perioada hegemoniei României în Balcani, începând cu vara anului 1913. România a fost o solidă speranţă şi un sprijin constant în realizarea idealului politico – naţional albanez. Ismail Kemali Bey, septuagenarul revoluţionar naţionalist albanez, care a citit Proclamaţia de Independenţă a schipetarilor, a declarat fără echivoc, la 23 octombrie 1912: „Cu războiul de azi a venit vremea revendicărilor noastre sfinte. Şi pentru îndeplinirea acestor revendicări, sper că România ne va fi de mare folos. Toţi albanezii au privirile aţintite numai în această naţie. România, care în actualele împrejurări duce o politică atât de înţeleaptă, cred că nu va îngădui nimănui să ştirbească, măcar cu o palmă, puţinul teritoriu albanez. Şi pe lângă aceasta, sper de asemenea că ne va ajuta să ne căpătăm şi noi autonomia, aşa cum a ajutat bulgarilor să şi-o capete la 1878” (interviu în ziarul „Seara”, III, nr. 997 / 23.10.1912, Bucureşti, p. 3).

Atitudinea clasei conducătoare româneşti s-a manifestat în numeroase articole de presă, oficiale sau oficioase, peste 100 de cazuri, înserate de către d-l Stoica Lascu în prezenta contribuţie istoriografică. Dintre ele, selectez şi exemplific doar trei cazuri. Astfel, în pre-săptămâna declarării Independenţei Albaniei, ziarul „Ordinea” (V, nr. 1434, 20 noiembrie 1912, Bucureşti, p. 1) a informat că „Naţiunea română, şi ea fruct al principiului de naţionalitate şi libertate, salută din toată inima noul principat al Albaniei. Cu noul principat ne uneşte nu numai simpatiile pe cari identitatea de evenimente istorice le stabileşte între popoare chiar diferite, dar ne mai leagă numeroasa populaţiune aromânească, care de veacuri şi în strânse legături de frăţie a dus, împreună cu albanezii, jugul cel mai greu al robiei”.

Peste 15 luni, ziarul „Conservatorul” (XIV, nr. 44, 26 februarie 1914, Bucureşti, pp. 1 – 2) a îndemnat „Să ne bucurăm în deplină sinceritate, noi, românii din liberul regat de la Dunăre, de fericirea Albaniei, la crearea şi înălţarea căreia am contribuit într-o largă măsură. Dorim poporului albanez să aibă zile senine, un viitor strălucit, cari să-l pună în rândul naţiunilor civilizate şi imitând ţara noastră, urăm noului stat albanez aceleaşi progrese pe cari le-a realizat România”.

Nu în cele din urmă, bătrânul rege Carol I de Hohenzollern – Sigmaringen al României, marele arbitru al situaţiei politico – diplomatice din Balcani, a afirmat că „Da, este adevărat că avem dragostea pentru Albania, cu ar fi spre exemplu dragostea între naş şi fin. Românii au fost cei dintâi cari au introdus alfabetul latin în Albania. La Bucureşti s-a clădit prima biserică în care serviciul religios se face în limba albaneză. Creând Albania, Puterile Europene au făcut o operă frumoasă. Când s-a vorbit pentru prima oară de candidatura nepotului meu [Wilhelm de Wied la tronul albanez], eu i-am zis: «Dacă te însărcinezi cu această problemă şi dacă vei reuşi s-o rezolvi, vei putea zice că ai săvârşit o operă măreaţă. Nimic nu poate fi mai frumos ca un asemenea scop. Sunt încredinţat că Europa te va sprijini»” (în art. Regele Carol partizan al păcii în Balcani. Interviev cu Regele Carol. Declaraţiile făcute directorului ziarului „Le Matin”, d. St. Lauzanne, în „Dreptatea”, II, nr. 83 / 31 martie 1914, Bucureşti, p. 3).

Prof. univ. d-r Sorin Liviu Damean a evidenţiat valenţele multiple ale cărţii d-rului Stoica Lascu: util şi necesar instrument ştiinţific de lucru pentru istorici; lectură captivantă pentru cititorul obişnuit, interesat de istorie; feed-back al interesului şi percepţiei publice româneşti referitoare la naşterea şi primii paşi politici şovăielnici ai Albaniei. Nu la  fel de importante şi semnificative ca documentele de arhivă, dar mai incitante şi mai „umane” decât rezultantele negocierilor oficiale sau oficioase, mărturiile de presă revin în prim plan, pentru a întregi suma izvoarelor istorice despre naşterea unui stat sud – est european care, pe de o parte a umplut un gol pe harta politică a ţărmului est – adriatic, iar pe de altă parte a devenit un subiect de drept internaţional european, cu o soartă dură şi nedreaptă în perioada interbelică, cu o evoluţie post-belică comunistă specific schipetară, la un pas de disoluţia statală după 1990. Societatea albaneză aşteaptă cu incredere şi speranţă aniversarea a 105 ani de la Proclamarea Independenţei statale, ocazie de auto – legitimare internă, în oglinda propriei istorii, dar şi de afirmare externă, într-un orizont european şi mondial instabil, când cu cer senin, când cu nori negri, precum culoarea vulturului schipetar.

În concluzie, naşterea şi primii doi ani de viaţă grea, şovăielnică, ai controversatei şi contestatei „ţări a vulturilor negri”, prin ochii presei interne româneşti, cu peste un veac în urmă. Vis-à-vis de vecinătatea imediată sud-dunăreană, şi ziarele trebuiesc citite şi parţial crezute, nu-i aşa?