Primit pentru publicare: 4 apr. 2017
Autor:  Dr. Aurel C. PAMFIL, Iași
Din volumul în pregătire ”Ziua de mâine”, antologie, Cenaclul la distanță, coordonat de Ion N. Oprea
Publicat: 4 apr. 2017
Editor: Ion ISTRATE

Ziua de mâine-Vis şi împlinire

                            „Cercetează trecutul dacă vrei să prezici viitorul”-Confucius (551-479 i.H)

           Urmând învăţătura de mai sus, veche de două milenii şi jumătate, am cugetat că atunci când vrei să faci o prezicere, cum este cea de faţă, trebuie să ai o evaluare exactă a trecutului, adică a României de astăzi.
            M-am gândit mult la motivația alegerii de către mentorii Cenaclului la distanță, a  temei „Ziua de mâine-vis și împlinire” și la ceea ce se așteaptă să scriem pentru că o evaluare echilibrată, reală a societății românești de astăzi, nu dă, în perspectivă, semne de mare bucurie.
           Când ocupi, în Uniunea Europeană, locul 1 la riscul de sărăcie și penultimul la salariul minim pe economie, când la sănătate suntem fruntașul negativ la mortalitate infantilă și tuberculoză, având penultimul loc și la acoperirea nevoilor cu medici și când ocupi penultimul loc în Europa la educație și ultimul la protecție socială, ce perspectivă de bine apare într-un viitor apropiat? Ce minune poate schimba  în scurt răstimp situația actuală?
            Am analizat definițiile optimismului și pesimismului din Dicționarul Explicativ al Limbii Române, am îndepărtat subiectivismul din gând și am ales varianta rațională, realistă. Ce înseamnă ziua de mâine, sau altfel spus, cum va fi traiul copiilor și a adolescenților de astăzi, al acelora care în 2016 trăiesc într-un procent de 52,2% în sărăcie sau excluziune socială cauzată de alocarea din PIB a unei sume de două ori mai mică decât media europeană pentru sănătate, educație și protecție socială? Cum va fi traiul acelora pentru care înființarea Instituției Avocatului Copiilor a fost respinsă de către Parlament în 2009, 2012 și 2015, al copiilor, dintre care 4 din 10 cresc departe de părinți, iar 62% sunt bătuți acasă?
         Sigur că, foarte multe dintre țările lumii de astazi au parametrii nivelului de existență sub ai noștri la multe dintre criteriile de apreciere, dar sunt exigent la pretenții, pentru că fac parte dintr-o țara europeană cuprinsă în una dintre cele mai puternice uniuni politico-economice ale lumii, Uniunea Europeană, cu legi comune care le dă tuturor aparținătorilor, deplină egalitate în datorii și drepturi. Cuvântul datorii, însemnând, mai bine zis obligații, îmi oprește pe moment nemulțumirea, obligându-mă să-mi limitez viziunea gândind la Sigmund Freud care ne trimitea la căutat fericirea înlăuntrul fiecăruia dintre noi și să nu așteptăm să ne fie oferită, aici fiind la fel de valabilă și zicala românească, precum că Dumnezeu îți dă, dar nu îți bagă și-n traistă, fără muncă; extrapolând noțiunea de individ la aceea de națiune, se înțelege că viitorul trebuie să pornească de la noi, de la poporul român urmând exemplul celor avansați, dar implementând o strategie realistă de dezvoltare și nu una strict politizată așa cum este fiecare dintre cele făcute de către guvernele României după anul 1990, numite pompos „strategii de dezvoltare durabilă”.

          Din 1970 încoace, îl recitesc deseori pe Alvin Toffler (1928-2016) futurologul evreu american care a scris atunci Șocul Viitorului; toate previziunile s-au adeverit în timp „ad litteram”, iar recent, cu puțin timp înainte de a muri, a făcut preziceri pentru omenire, până în anul 2050. Sunt moderne, curajoase și nu toate optimiste, făcute de un aparținător al celei mai dezvoltate nații a lumii de astăzi. Îl citez, nu cu amănuntele previziunilor, ci cu nota generală care o conțin: ”  Analfabeții secolului 21 nu vor fi cei care nu știu să scrie și să citească, ci aceia care nu pot învăța,  dezvăța și reînvăţa”,  pentru că  ”   marele motor zgomotos al schimbării este tehnologia”    și schimbarea mentalității, adaug eu!
          Nu am intuiția sau harul unui futurolog, chiar amator, nici măcar o pregătire de bază politică, economico-financiară și socială, care să-mi creeze prerogativul unui om, care,  examinând prezentul,  să cunoască direcțiile de progres și să intuiască cum va fi România de mâine. O pot face doar așa cum aș vrea eu să fie țara mea în viitor și mai puțin după criterii obiective de evoluție.
          Dintre primele momente ale vieții de copil care m-au făcut să simt și să mă trezesc în realitatea românească, nu pot uita o frază din cartea de geografie din clasa a cincea sau a șasea, care cataloga România drept cea mai frumoasă și mai bogată țară din lume. Mi-am însuşit-o atunci ca pe un crez, ca un principiu TABU în existența mea, întărind-o în adevărul ei prin multiple dovezi de-a lungul anilor. Este un adevăr incontestabil, dovadă fiind „poftele” celor mulți, mai de aproape sau de departe, care au dorit ca România să fie a lor. Dorința de a nu o lasă pradă altora mi-a dezvoltat în timp un simț al păstrării valorilor materiale și morale, care mai mult sau mai puțin îl are fiecare dintre noi. Iată-ne acum, aproae de aniversarea a 100 de ani de existență unitară într-o țara care merită a fi pe deplin, omagiată. Cu toată fluctuația binelui național în perioade de suiș și coborâș, țara este frumoasă și, încă, bogată!
          Natura României are toate formele de relief ale zonelor continentale și nu este de ici de colo să ai fluviu și mare, munți diferiți ca origine și structură, plini de bogății (gaze și petrol, aur și uraniu etc), păduri,  dar și câmpii  mănoase cu o suprafață agricolă de opt milioane de hectare cu pământ arabil și fertil.

         Cum va fi România de mâine?

          Din punctul de vedere al naturii, al minunățiilor și frumuseților ei, va fi aproape neschimbată, la fel de dorită și apreciată ca totdeauna, un loc binecuvântat pe pământ, ideal pentru a susține o viață normală și decentă pentru un popor numeros. Diversele forme de relief înmănunchiate armonios într-un teritoriu cu clima potrivită, crează un mediu natural favorabil oricăror direcții de progres și dezvoltare pe toate planurile. Orice petic de pământ românesc are farmecul și frumusețea lui, cu o istorie frământată, dar mereu decentă, pentru care merită a fi iubit.
          Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură-Patrimoniul Mondial UNESCO, fondată în 1945 de către 20 de membri și activă din 1946, a aliniat România  la țările membre, în 1956, țări ajunse azi, ca număr,  la 195. Analizând  în țara noastră monumente ale naturii, cum ar fi Delta Dunării sau acelea create  de români de-a lungul veacurilor-Bisericile fortificate transilvane sau cele pictate din Moldova, cele din lemn din Maramureș, Mănăstirea Horezu sau Orașul vechi Sighișoara, alături de Fortărețele dacice de la Orăștie, a socotit că merită să între în Patrimoniul Mondial al valorilor universale, România putându-se mândri cu fiecare dintre ele.
          Cele 14 parcuri Nationele ale României: Călimani, Ceahlău sau Valea Cernei, Retezat sau Semenic și celelalte, alături de cele 18 Parcuri Naturale: Apusenii, Defileul Mureșului, Porțile de Fier, Țara Hațegului sau Vânători-Neamț, așezate pe structuri geologice diverse,  cu floră, faună și climat aparte, sunt tot atâtea entităţi egale cu marile tentații turistice ale lumii localizate pe oricare dintre cele șapte continente.
          Dacă natura ne-a ajutat să trăim și să supraviețuim pe același teritoriu de două mii de ani oferindu-ne de toate, ceea ce contează mult astăzi și trebuie schimbat ține de popor, de gândirea și viziunea realistă pe care acesta trebuie să o aibă în context european, într-un climat politic normal.
         Contextul natural românesc nu are nici o valoare fără oameni, ori astăzi 10% dintre copiii români se nasc înafară granițelor, iar în țară femeile noastre nasc în medie 1,3 copii iar pentru menținerea, (doar menținerea!), numărului actual al populației, procentul necesar este de 2,1 copil născut/femeie!! În ritmul actual, firma de Consultanță Roland Berger prezice o plasare a României, în 2030, în primele 15 țări, cele mai îmbătrânite ale lumii. Mai mult decât atât, cei 4,5 milioane de angajați care susțin astăzi  5 milioane de pensionari, creînd un deficit anual de trei miliarde de euro în bugetul pensiilor, are consecințe imediate: creşteri mari în cheltuielile de sănătate și asistență socială, iar în cel  mult 20 de ani, colapsul sistemului de pensii e gata!.

        Ce se poate face?

        Îmi dau seama că numai urmând modelul țărilor foarte dezvoltate, adaptând metodele și mijloacele lor de progres, la specificul național, putem construi un viitor mai bun, iar dacă acesta este sloganul teoretic, practic, strategia realistă pentru o societate competitivă cu alt interes și seriozitate pentru munca adevărată este ridicarea nivelului de educație în care familia, școala și societatea trebuie să aibă rolul hotărâtor. Însă, Statul român alocă din PIB pentru educație doar 2,5%, în timp ce Suedia alocă 7%, Marea Britanie 6,2%, sau Bulgaria 4,1%!
       Dacă pentru educație investițiile sunt de durată și au rezultate doar după un timp, se poate și trebuie intervenit urgent pentru o Românie cu un alt concept de clasă politică, cu alte criterii de alegere și  formare ale acelora care hotărăsc direct și indirect soartă țării. Este singura soluție radicală pentru îndepărtarea racilelor care ne macină: necinstea, furtul și corupția, care ne îndepărtează cu fiecare zi, de normalitatea europeană.  Aceste racile, nu numai că umplu paginile ziarelor și ocupă jumătate  din timpul de emisie pe ecrane, dar învinuirile reciproce, unele nedrepte, crează animozități dure  în societate, în familie, între prieteni, în fiecare; cei indoctrinați, indiferent de care parte a baricadei, sunt  totalitari, intoleranți și agresivi, lipsindu-le de multe ori, simțul măsurii. Cele două tabere de astăzi, nu fac bine țării pentru că la fiecare dintre ele primează interesul de partid, de clan, de grup și personal și nu interesul național.
       Există un „of” în ultimii ani al oamenilor de bună credință, care sesizează un fapt, se pare, adevărat și dureros și anume o scădere a fondului genetic românesc, cantitativ și calitativ. Dacă pierderile omenești din Primul și al II-lea Război Mondial au fost valabile pentru multe națiuni europene și nu numai, cele legate de emigrare, începând cu mijlocul secolului 20, nu ne-au favorizat pe noi românii. Bine remarca jurnalistul Doru Aurel Pop (n.1970), profesor la Universitatea Babeș-Balyai, că secătuirea României de resurse umane a surprins trei goluri cantitative: războaiele,   emigrația germanilor și a evreilor și exodul de după 1990.
      Plecarea germanilor din Transilvania a însemnat reducerea numărului lor de la 745.000 existenți în 1930 până la 60.000, astăzi, 200.000 fiind, la un moment dat „vânduți” pentru o jumătate de miliard de mărci. Reducerea masivă a numărului evreilor  s-a datorat holocaustului, după unii, un milion de oameni, dar și emigrării, rămânând astăzi doar 6000 de evrei în țară, de la 400.000, în 1947.
     Să nu socotim doar pierderile cantitative; germanii erau  considerați o elită la capitolul „muncă”, prin educație pentru aceasta și calitatea ei, dar și prin modelul public de comportament echilibrat și corect. Evreii au contribuit intens la procesul de urbanizare, la susținerea și stimularea economiei, vieții artistice și culturale.
      Nu trebuie uitate nici pierderile calitative prin eliminarea acelora de la țară, fie ei săteni bogați și emancipați, preoți educați sau învățători adevărați, o elită autentică, sau de la orașe, unde o intelectualitate reprezentată de medici, avocați, ofițeri superiori, profesori și artiști și oameni de cultură, au fost epurați pe criterii de clasă și lipsă de colaborare. Urmăresc cu mare plăcere, într-un săptămânal românesc nepolitizat, un serial cu trecerea în revistă a marilor neamuri boierești care ne-au onorat țara, cu mulți exponenți de mare valoare în toate domeniile vieții, care s-au risipit în lume de voie, sau de nevoie, onorându-l pe unul dintre ultimii reprezentanți, academicianul Constantin Bălăceanu-Stolnici. Cine îi înlocuiește?
     Ajung și la neplăcuta parte actuală a României, cu exodul de plecări masive înafara granițelor, de la muncitori calificați la medici reputați sau tineri de perspectivă; dacă într-un singur an, 2007, au plecat jumătate de milion de români, ce urmează a se întâmplă în țară? De ce alții îi prețuiesc și noi, cei de aici, nu? Și așa, suntem purtătorii peste granițe, a unui dor continuu față de tot ce a rămas acasă și este românesc, potrivită fiind observația scriitoarei Isabel Allende (n.1942): „Suntem călători buni și emigranți proști: nostalgia ne călcă pe urme”.
        Sigur că scrierea mea poate supăra pe câte cineva, dar ascunsul după deget și fanfaronada politică de astăzi neacoperită cu semne de progres, ne trage înapoi dacă ne facem că nu o vedem sau că nu există.
        Principala grijă de astăzi a celor responsabili de soarta țării este să găsească rapid metode și mijloace de corectare a educației precare pe care o au cei care ne vor reprezenta în viitor.
      Noi. masa populară suntem obligați a ne schimba atitudinea față de politică și politicieni și indiferența care ne-a adus în impas, pentru că numai în mâinile noastre este cheia schimbării; implicarea serioasă în muncă și atitudinea onestă și civilizată a marii majorități trebuie să elimine prin exemplul personal, minoritatea nefastă care „lucrează“  prin necinste, furt și corupție, dacă vrem un MÂINE românesc onorabil.
       Să nu uităm spusele marelui nostru diplomat Nicolae Titulescu (1882-1941), care întăresc ideea că viitorul poate fi bun dacă este construit în perspectivă de cei puternici: „Soarta este scuza celor slabi și opera celor tari”.  

                                                                       29 martie 2017