Florin MEȘCA

 

Romantism la limita dintre lumi

Lacătele atârnate de porțile domeniului îl exasperau pe Doru. Mari, butucănoase, ruginite și țepene, ajunseseră să se identifice cu porțile pe care le ferecau. Printre gratiile de fier a reușit să surprindă câteva imagini, dar nemulțumitor de elocvente. Mai puneau stavilă și copacii înfrunziți…

Ar fi dorit să se apropie de fosta reședință boierească, de biserică, de capelă, să pună mâna pe ele, să le simtă tăria pereților, mirosurile mucegaiurilor presărate de timp și… să le ghicească istoria. Nu, nu cea citită prin pliante, ci o alta, cea specifică clădirilor ce au traversat decenii sau chiar veacuri. Ah, câte nu ar putea afla dincolo de grilajele astea nesuferite!

Înciudat, Doru făcu câțiva pași de-a lungul împrejmuirii din beton și fier. Soția îl însoțea mai mult pentru a-i face pe plac, doar nepotul se arătă mai interesat după ce-i relatase istoria rezumată a domeniului, într-o formă ce se voia cât mai atractivă.

– Uite, copile, în capela din față este îngropat ctitorul localității acesteia în care ne aflăm noi acum.

– Ce-i aia ctitor? – întrebă, cu naivitate, băiatul, în virtutea unei curiozități copilărești; cu alte cuvinte, o întrebare de genul: Dar de ce?

– Adică el a scos bani din buzunar și a construit ștrandul cu apă sărată în care ai făcut și tu baie, a construit primul sanatoriu și primele vile pentru pacienți, a dat de lucru oamenilor care s-au instalat aici și le-a ridicat și case.

Copilul îl urmărea distrat. Bunicul nu se lăsă și ținu să puncteze decisiv, ceva mai aplicat pe partea economică:

– Omul s-a îmbogățit din exploatarea de petrol din zonă – ai văzut ieri sonda – și, conștient de valoarea terapeutică a apelor sărate din zonă, dar și ca o recunoștință adusă bunului Dumnezeu de câtă bogăție a revărsat peste el, a decis să pună bazele unei stațiuni balneoclimaterice, aceasta în care ne petrecem și noi vacanța.

Ochii nepotului licăriră a înțelegere – atenția îi fusese captată.

– În definitiv, putea să bage banii în buzunar și să nu-l doară capul toată viața! – își finaliză adultul prelegerea economico-istorică.

– Dar acolo, unde este crucea aia, acolo cine este îngropat? – continuă copilul în virtutea aceleiaşi curiozităţi specifice vârstei.

– Nu știu, dar… aha, uite că pe-aici mă pot urca pe gard!

Cu o surprinzătoare vioiciune, Doru se și cățără pe gard și își reglă camera foto pentru niște imagini cât mai fidele.

– Ai grijă cu cățăratul ăla, că ai depășit de mult granița tinereții! – îl apostrofă soția.

Nici nu apucă bărbatul să țăcăne declanșatorul aparatului că, dinspre capelă, își făcu apariția o tânără îmbrăcată într-o rochie închisă la culoare, care curgea pe lângă corp aproape atingând pământul și subliniindu-i silueta. Părul negru, lung și strâns la spate într-o coadă de cal, descoperea un chip luminos.

– Dacă doriți, puteți să săriți gardul, nu o să vă certe nimeni! – îi întâmpină tânăra cu o voce plăcută, caldă și cu cel mai cuceritor zâmbet din lume.

– Oh, vă mulțumim! – și Doru făcu instantaneu saltul dincolo. Sunteți cumva vreunul dintre membrii moștenitori ai domeniului?

– Nuuu – răspunse fata jucăuș, căutându-i privirea. Simina este numele meu – și îi întinse mâna.

I-o apucă printr-un gest reflex. Ochii. Ce reflexe aruncă ochii aceștia! Undeva la limita dintre lumi! De ce parte s-o situa stăpâna lor? – nu-și putu stăpâni prima analiză, bărbatul.

– Doru – răspunse și, în același timp, își dădu seama că nu-i reținuse numele. Așa i se întâmpla de obicei; prin urmare, nu avea sens să-și provoace niscaiva mustrări de conștiință.

– Haideți, că vă ajut să săriți! – li se adresă fata, cu aceeași gentilețe soției și nepotului.

– Dumneavoastră ați cumpărat domeniul? – nu cedă Doru dorinței de a afla statutul tinerei femei ce-i întâmpinase. În sinea sa sperase, încă din primul moment, că avea de-a face cu una dintre moștenitoarele de drept ale domeniului.

– Nuuu, sunt pe-aici cu prietenul meu și ne bucurăm de liniștea locului.

– Interesant – făcu Doru, oarecum dezamăgit.

– Poftiți, poftiți în față să-l cunoașteți și pe prietenul meu.

Într-adevăr, în fața capelei, așezat pe scări și cu o sticlă de bere alături, i-a întâmpinat un tânăr bărbos și aparent neîngrijit, dar la fel de amabil ca și fata. Maieu gri, foarte decoltat pe lateral, pantaloni scurți, picioarele goale. Același păr lung și strâns în coadă de cal la spate îi elibera chipul și, mai ales, ochii. Aceeași strângere caldă de mână. Nici lui nu i-a reținut, Doru, numele.

– Și cum, nu vine nimeni pe aici să vadă de domeniul?!

– De când a fost retrocedat, nimeni nu a mai călcat pe-aici. A devenit oaza noastră de liniște și bucurie, un fel de… al doilea cămin – se grăbi să-i tânăra să le risipească ultimele urme de îngrijorare. Vreți să vă povestesc câte ceva despre domeniu?

– De prin pliante am mai aflat noi câte ceva dar… dacă știți și din poveștile nespuse…

– N-aș putea să vă satisfac această dorință, dar câte ceva din istoria familiei și a capelei, în limita modestelor mele cunoștințe, vă voi împărtăși cu plăcere!

În propoziții simple și concise, au aflat ceea ce știau deja și câte ceva în plus. Mulțumitor pentru toți, dar mai ales pentru Doru, deoarece nepotul primise aceleași informații de mai devreme, dintr-o altă sursă. În felul acesta, el devenea credibil în fața puștiului și i se oferea posibilitatea de a-i strecura noi cunoștințe pe viitor. Cu copiii din ziua de azi trebuie să fim tare diplomați – își vorbi sieși, bunicul.

– Hai, dragă, să plecăm! Nu vezi că ăștia sunt drogați? – îi lansă, printre dinți, nevastă-sa.

– Imediat, dragă. Doru avusese o uşoară impresie „joint”, dar nu avea niciun motiv să-i respingă: aveau chipuri luminoase, vorbeau frumos, prietenos, nu aveau ochii tulburi, pe scurt, nu avea niciun motiv să fie atât de radical…

– Ne-am bucura dacă ați dori să ne faceți o vizită și la noi acasă, să ne cunoaștem mai bine – lansă o nouă invitație tânăra femeie, la urechile căreia se pare că nu ajunseseră vorbele de ocară ale bunicii.

– Nu, nu putem să vă acceptăm invitația. Suntem în ultima zi de concediu, iar mâine vom pleca spre acasă – îi replică, agasat, femeia și o și luă înainte, cu nepoțelul de mână.

– Cum spuneați că vă cheamă? – i se adresă tânăra bărbatului, atingându-i mâna.

– Doru.

– Ah, ce nume frumos! – și apoi, prietenului:

– Știi, dragă, domnul observ că este mai deschis, îl putem invita numai pe dânsul, dacă-i face plăcere.

– Sigur că da, am petrece de minune în trei! – răspunse acesta și se și întoarse spre Doru cu o privire ce era, parcă, în așteptarea unui răspuns afirmativ.

– Nu știu. Poate, vreodată… – răspunse acesta cu o politețe rece și iuțind pașii spre gardul ce-l despărțea de lumea de-afară.

Cei doi bunici l-au încadrat pe nepot și au părăsit în grabă zona. Păcat! – conchise, pentru sine, Doru. Apoi, luându-și consoarta protector după umeri:

– Copii, ce-ar fi să mergem la o înghețată?