Nicolae CORNESCIAN

Să crezi că exişti

Eşti unicul crez.
Nu te vezi în oglinzi golite de brize,
mişcând, în alte dăţi, săgetările siluetelor sinilii.
Nu mai atingi nici o umbră
şi nici aerul reţinând reminiscenţa negurii;
nuanţe din vis, de un sălciu sticlos,
marcând margini sinuoase,
haturile dincolo de care ar putea exista altceva.
Nopţi în care se mai poate respira,
când evit tot ce închipui în absenţa luminii.
Te apropii ca şi cum nici n-aş exista.
Uit esenţialul şi nu mai ştiu ce anume ating:
făptura ta sau doar propria închipuire?

Cred că vezi tot ce visez,
amintesc disparat: numai nişte tonuri saturându-ţi văzul,
conturul ce se vrea adevărat,
chiar de nu percep ultimele margini,
acel orizont unde zborul tău lasă urme de vânt.
În visul meu şi în străvezimea cerului prevăzut.
Ceva mai uşor decât văzduhul înalţă pământul dimprejur.
Cât mai sus.
Până la nivelul ochilor în care dispar toate pietrele albe.
Se retrag iezăturile.
Cenuşii precum apa, lucesc astrele amiezii,
iluminate din interior doar de privirea ta aproape palpabilă.

Nu atingi ce nu văd.
Uiţi să respiri şi să crezi că exişti.
Şi totuşi, rămâi alături.
În această lumină, scursă primprejur.
Aerul păstrează urmele umbrei;
mai uşoară decât privirea mea
şi mult mai caldă decât văzduhul nopţilor
repetate până la clipa ivirii,
până la ultima revenire de dincolo de orice absenţă.
E prea mult pământ pretutindeni.
Împresurându-ne precum ţărmul.
Ridicându-se deasupra noastră,
deasupra locului unde cândva curgea fluviul.
Marinarii transportau oglinzi golite de apă,
reflectând două siluete sinilii,
mai clare decât aerul adâncimilor inimaginabile.  

Visez tot ce se poate vedea,
există doar în prezenţa ta,
în prezenţa gândului că nu se poate să nu exişti
şi-n acest loc lipsit de orice realitate,
în acest timp, oprit pentru totdeauna.
Văd busola ce mi-o întinzi,
acel ac magnetic, mişcându-se neîncetat,
aşijderea secundarului vreunui ceas,
pierdut de matrozul din alte epoci;
rătăcit printre pietre sticloase din golul oglinzii.
Păstrat doar pentru a nu măsura nici un timp
şi nici o întindere.
Nimic.
Absolut nimic.
Nici măcar abisul nostru,
ziua ce nu se va mai sfârşi niciodată,
aceste iluzii în care ating tot ce vezi
cât tu crezi,
tu continui să crezi că exişti.