Nicolae Cornescian

POEME DESPRE NIMIC

Vacuum

Părăseam tot ce aminteam,
atingeam doar ca să ne simţim prezenţi;
departe de cei ce întârziau uneori;
în locul lor.
Ştiam că orice apariţie putea fi presupusă
doar pentru a completa culori condensate în alte priviri,
luminile celor ce uitau anumite absenţe.
Plecam neobservaţi.
Aidoma umbrelor în surplus,
pierzându-şi nuanţa pe oglinzile apei.
Vaporul din apropierea recifului străbătea numai timpul.
Priveam de pe puntea de sticlă,
de deasupra vacuumului în care nu exista nici măcar lumina;
spectrul culorilor delimitate
de aparentele striaţii întunecate,
codurile altor realităţi.
Şi ceva insesizabil, dar prezent pretutindeni,
ceva ce inducea pieire şi spaima că deveneam amintirile
celor ce veneau, percepându-ne parcă propriile absenţe.
Aşteptam dintotdeauna.
Altă realitate se afla de cealaltă parte a vacuumului.

Ar fi trebuit…

Aici e drumul visat de tine,
deviat de valul presupus.
Un drum interior, ascuns în transparenţa aerului
poleit cu luminile apei,
curgând spre locul în care rămân să aştept
ca şi cum nici n-aş fi de aici,
ca şi cum aş fi ajuns
abia după dizolvarea ultimelor contururi.
Târziu.
Singur şi străin.
Înţeles doar de tine.
Întâlnit precum cel ce trebuia…
ar fi trebuit să existe.  

Tăceri

Doar un gând amintit.
Ceva ce n-ai spus, dar ai lăsat să înţeleg posibila continuare,
lipsită de însemnătate, dacă nu schimba nimic.
Vorbeai de altceva. De tot ce nu exista,
dar părea posibil în alte circumstanţe.
Când se uitau amănuntele, dorinţele, visul în care te vedeam
şi mă ştiam absent. De parcă nu eu,
ci altcineva privea cerul decolorat din adâncul fluviului,
vântul imitându-ţi şoaptele,
ecoul respiraţiei mele şi un gând bizar:
visam că începeam să mă uit.
Te simţeam alături şi nu ştiam cine sunt.
Niciodată.
Nici măcar atunci când îmi întindeai scoica
ce ne repeta tăcerile din orele nopţii.

Doar împreună

N-ai văzut ceea ce credeam că există,
reuşeam să-mi închipui că era prezent doar alături de noi.
Putea fi amintit în orice moment.
Putea fi atins doar pentru a simţi
propria neputinţă în faţa necunoscutului.
Ai întins mâna şi ai spus că ar trebui să uităm
tot ce am trăit doar o singură dată.
Ziceai că repetând trecutul, ne irosim prezentul.
Exceptând ceea ce nu vom avea niciodată,
mai exista şi altceva.
Ceva ce putea fi amintit în orice moment.
Putea fi atins şi simţit doar împreună.
Chiar dacă nu se vedea niciodată.