Nicolae CORNESCIAN

Pietrele

Ştiam că lumea era doar o simulare falsă
şi că ideea de creaţie a fost inventată doar pentru a se putea suporta
golul dimprejur. Ştiam că pietrele pământului de sub umbrele noastre
aveau mii de ani. Creşteau tot mai mult. Albeau precum varul norilor,
precum calcarul oaselor celor ce uneori se iveau şi în visele noastre,
chiar dacă poate că nici nu existau în nici o realitate ştiută.
Deveneau tot mai clare. Îndeosebi, în nopţile toamnei,
când le scoteam la suprafaţă. În grădina din spatele casei.
În spaţiul izolat şi nevăzut de nimeni, protejat de stavile înalte
de nisip sărat. Acolo unde, oricât de intensă n-ar fi fost lumina lunii,
consistenţele lor durabile nu lăsau nici o umbră. Nici pe mâinile noastre
încă destul de sinilii şi nici pe umbrele de forma aripilor din spatele nostru.
Ştiam că se cerea să fim pregătiţi pentru orice episod nesperat,
denaturând tot ce părea firesc.
Pe alocuri, în aerul de deasupra, apăreau câteva pete luminoase.
Ca de ceară topită. Fumul crengilor aprinse în acele nopţi
se aduna sub cruste de abur cu miros de tămâie.
Totul era tocmai aşa cum niciodată n-am fi crezut că ar putea fi.
Îndeosebi aici, unde se găsea mai mult timp decât în toată întinderea,
străbătută într-o singură viaţă. Lângă aceste pietre, amintind că lumea
era doar o perfidie, iar eternul aparţinea golului din noi, dintre noi;
vidul necesar ivirii altor prezenţe, celor ce vor spori contururile pietrelor
îngropate tot mai adânc, ferite de lumina zilei ce năştea alte iluzii.
Reveneam şi în alte nopţi. Dezgropate, vedeam că pietrele se acopereau
cu praful trupurilor noastre; cu un praf fin, adus aici de pretutindeni.
Adus în orele somnului, când adâncul de sub umbrele noastre se poleia
cu întuneric, iar în văzduh adăstau izuri de respiraţii străine. Pereţii de nisip
se înălţau tot mai mult. Chiar şi-n visele celor ce visau că visează.
Visau priviri întoarse în interior; stinse pentru totdeauna,
doar pentru a lăsa loc beznei ce anula simulările vieţii. Beznă eternă,
revărsată din măduvele pietrelor din grădina noastră. Din golurile lor
de forma şi mărimea inimii celui ce ar fi putut crea întreaga existenţă,
ar fi putut exista dacă am fi cunoscut cel puţin un singur sfârşit,
fără de care ştiam că niciodată n-a existat nici un început.
Timpul era doar un arc de cerc, măsurat de pietrele din spatele casei noastre.
Pietre rămase aici încă din vremea prezentului vieţii anterioare,
identic cu prezentul actualei existenţe. Acelaşi arc de cerc, veşnic repetat.
Până la ultima posibilitate. Până când pietrele se desprindeau de pământ
şi apăreau alte astre în golul celest.