Poem de Marin IFRIM

Întind mâna și dau peste un sfârc de cer

                                     dedicat

Deschid ochii. Încă e întuneric. Pot citi întunericul. Tocmai am visat că scriu
Versuri pe tabla neagră a nopții. Sunt ca un orb care vede numai lumină peste
Tot. Întind mâna în întuneric. Pipăi lumina. E tare corect să fii viu. Nu vorbesc
Despre plăcerea de a trăi. Toți vrem să trăim, chiar și după ce vom muri. Nu știu
Ce o fi ”dincolo”, îmi imaginez doar că și acolo există  întuneric, ceva în stare
Naturală. Ceva calificat. Parcă văd, în întunericul luminii, toți dușmanii care
Mi-au scurtat natura umană. Toți în jurul Tatălui. Privesc și îmi fac cruce. Așa
E viața peste tot, eternă ca lumina și întunericul. Mă bate un gând de copil
Nesupravegheat: ”Nu cumva Dumnezeu locuiește în Soare?”.  Numai Soarele
Are buton pentru lumină și întuneric, pentru cald și pentru rece. Pentru
Temperaturi care nu sunt de pe aici. Întind mâna și dau peste un sfârc de cer
Nu e o iluzie. Din când în când se poate locui în Cer fără să ți se ceară nimic.
Iată, tot încerc să spun ceva, luat de valul alb al locului în care cuvintele își
Fac cuib, și, gata, nu mai am nimic de spus. Am uitat tot ce ține de întuneric
și de lumină. O iau de la capăt. Într-o bună zi mă voi face auzit și înțeles.