Amprentele lui Dumitru PETRAȘ

Un munte de ceață

Urmăresc foarte atent ce mult zgomot în clopot se zbate
Se vede și aerul cum urcă pe scări de lemn,
Umbra luminii își caută loc în gările marelui univers,
Numai viața mea urcă demult un munte de ceață.
În urma-mi rămâne doar drumul de lut,
Ziua de mâine ajunge în audiență la Dumnezeu
Numai eu răsuflu un aer lung de ceață.
Într-o zi am oprit distanța sub ecoul de pași
Am vrut să încălzesc zăpada ascunsă în mine,
Dar zăpada s-a transformat într-un munte de ceață
Și urmăresc trupul apei cum se pierde în larg,
Văd și toamna… și ea plutește pe frunze de ceață…
Și am găsit o secundă ruginită în ceas,
Iar întunericul nopții încearcă să se-ascundă
Dar a căzut în genunchi sub muntele de ceață.
Trimite din cer Doamne o nouă planetă,
Dar să fie cu-n metru mai mare
Să am și eu locul meu
Și spune-i Doamne luminii mereu să vorbească,
Topește și răul îndoliat demult în oameni,
Cum topește zăpada ninsă pe coasta plină de amurg,
Iar în porțile iubirii… pune Doamne… gând curat.
Și peste muntele de ceață topește, Doamne o vale de iubire,
Fă Doamne, glasul speranței să-nflorească pe aripi de veac,
Iar din umbră – țesut, fă-mi o cămașă să mă-mbrac.
Cămașa să fie înflorată… mai lungă ca timpul
Și dacă poți, Doamne… să-mi dai un sfat…
Ce să mai fac… să nu fiu martirul vieții mele…