O POVESTE OARECARE…

Autor, Alexandra AGARAFINEI

Și-au confecționat vise
Și-au înscenat vieți ce n-aveau să fie
S-au căutat mereu prin împrejurări
Foarte departe…

O săruta adesea pe frunte și-i spunea: ,,Copilo, fericirea nu pleacă nicăieri fără noi!”
El a plecat.
Știam că nu se va întoarce și totuși zi de zi priveam mulțimea pierdută…

Îi urlu azi în față fantasmei lui:
Știi ce s-a întâmplat?
S-a întâmplat că te iubeam. Te iubesc creatură ciudată si nenorocită!
E totuși hilar de sadic să te privesc ca pe-un trecător
Căruia i-am întors spatele,
Însă tot ce-a rămas acum sunt cuvinte risipite peste lume
Șoapte spuse la întâmplare
Vorbe rostite fără rost,
Iar noi, doi oameni fără timp.
Tu: un punct negru într-un vid de alb
Pe care nu pot să-l șterg din pricina zidului acela
De care mă lovesc mereu și care-mi zbiară în urechi:
”Recuperează-ți iubirea!”
Nenorocitul!
De-ai ști tu în cât te-am căutat și-n câți mi-am căutat iubirea!
Habar n-ai!
Dragostea noastră n-a fost mare lucru: ne-am salutat în trecere, ne-am confundat…
Te-am mai zărit de-atunci, să știi. Și păreai fericit.
Doamne! Cât îți urăsc fericirea!
A fost totuși un salut consumat până la ultima celulă,
La fel ca o coală de hârtie pătată cu cerneala vieții.
Hârtia are un avantaj: e reciclabilă. Dragostea nu e.
Atât de multe priviri, zâmbete, atâtea sărutări, atât de multe anotimpuri: o slăbiciune le ruinează!
Atât de multe stele căzute, atâta irosire de parfumuri și raze de soare ruinate de o slăbiciune.
Aceeași care mă îndeamnă să-mi port sufletul de colo colo căutând un înger cu inima-n flăcări
Ți-am găsit drumul. E ornat cu lauri si flori alese, dar eu pe drumul tău pășesc cu pași greșiți.
Nu pot să merg, îmi pare rău.
Te-am urmat până aici, m-am tăvălit prin praf și noroi și-am blestemat pământul…
Și-acum visele se duc de râpă,
Iubirea piere în negura nopții, în fumul de țigară din care trag cu atât de multă sete,
În plăcerea discretă și rece a singurătății.
Tot ce îmi rămâne este suflarea vieții ce-mi curge prin vene,
Ajungând în adâncurile neștiutului unde, cu demnitate și tărie,
Inima încă mai pompează șiroaie de sânge infect al cărui muzică mă ține trează toată noaptea.
În măreața cetate a sufletului
Păcatele se ascund în colțurile mizeriei, iar colțurile-s peste tot.
Păcate albe, păcate din iubire născute, păcate ce strivesc și-naltă, păcatele mele,
Pe care le regret sau le ridic în slăvi umilindu-mă în fața lor
Și-n fața nestăvilitului amor murdar care îmi corupe ființa.

Fericirea într-adevăr n-a plecat fără noi, am plecat noi fără ea.
Ne-așteaptă și azi pe-acea stradă murdară, în fața luminilor din vitrine moderne, pe aleea cotită.
Am dansat ani în șir un dans fanatic; ce-i drept ofrandă iubirii.
Și-am străbătut un drum mut, notând în carnet itinerariul în viață,
Când curba din față eu nu puteam s-o văd.
El n-a făcut decât să plece.
Eu însa mi-am făcut vise ce m-au durut.