ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

Primit pentru publicare: 02 Febr. 2018
Autor: Prof. Dr. Mihai MAXIM, Membru al Uniunii Scriitorilor, Membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România
Cenaclul DinOgor
Publicat: 02 Febr. 2018
Procesare și adaptare: Dorina RODU
Editor: Ion ISTRATE

MARFĂ  D E  VÂNZARE

        După afirmaţiile ministrului agriculturii, în anul 2017 am  avut  la cereale o recoltă record  pentru ultimii treizeci de ani. Fermieri din Banat şi Bărăgan au obţinut pe terenuri de mii de hectare în medie  peste opt tone de grâu la hectar, realizând un vechi vis al lui Ceauşescu. Porturile româneşti nu prididesc să încarce şi să expedieze cumpărătorilor de peste mări şi ţări cantităţi imense de grâne,  la  cel mai mic preţ al pieţei.  În culmea fericirii, brutarii români  hotărăsc  să ridice  preţul la pâine. Nu e nici o greşeală, să scumpească pâinea făcută din producţia excedentară de grâu! S-ar părea că pâinea scumpită are  miros de motorină, datorită creşterii  preţurilor la carburanţi, numai că fermierii   primesc subvenţii pentru  aceasta.
        Pe de altă parte, din orăşelele  de la poalele munţilor aflăm că falnicii noştri urşi  carpatini răstoarnă ghenele de gunoi  în căutarea  resturilor de pâine.  Citeam de curând statistici oficiale din care rezulta că românii aruncă zilnic cantităţi impresionante de resturi de mâncare, printre care pâinea  ocupă un loc de frunte. Sunt concitadinii noştri, cu rădăcinile rurale pierdute în negura timpului, pentru că ţăranii  ştiu câtă trudă încorporează lingoul rumenit,  care încă mai păstrează  aroma  îmbietoare a lanului unduind sub pala vântului  de iunie. Şi ştiu de la buni şi străbuni câte victime a făcut în trecut lipsa hranei de bază a neamului nostru.  Oare nu asta cerem noi Tatălui nostru Ceresc în rugăciunea  de fiecare zi:  Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi?  Şi nu de ploaia venită  la timp  pomenesc cel mai  des ţăranii?   Şi nu de secetă se tem ei cel mai mult?
       Cuvântul  înfricoşător secetă este  astăzi tot mai rar folosit  în limba română şi, dacă ar fi după orăşeni, ar fi devenit demult  arhaism. Generaţia născută în preajma războiului are însă amintiri triste despre marea secetă din anii 1945-1946 şi despre foametea ce i-a urmat. Economia noastră era secătuită de distrugerile marii conflagraţii ce tocmai se încheiase. Agricultura era la pământ: vlăstarele cele mai viguroase ale trunchiului rural   îşi dormeau somnul de veci  la Stalingrad şi la Cotul Donului sau căzuseră prizonieri şi scoteau cărbuni în minele din Donbass;  vitele de muncă fuseseră sacrificate pentru front, iar cele  rămase, au fost luate de ocupanţi; marile moşii fuseseră împărţite  ţăranilor, care nu aveau cu ce să  lucreze şi nici cu ce să  însămânţeze pământul.  Dar cel mai greu apăsau pe grumajii  ţăranilor cotele de produse alimentare impuse de  guvernul  democratic  Dr. Petru Groza  pentru a fi trimise spre Răsărit ca plată a  datoriilor de război, stabilite prin armistiţiul din toamna lui ’ 44.
      Anul 1945  fusese un an secetos. Recolta nu a ajuns pentru hrana populaţiei decât până în iarnă. La oraşe alimentele s-au cartelat, ţăranii  au folosit tot ce aveau prin hambare, poduri şi cămări, au scuturat fundul sacului. Au apărut speculanţii care cutreierau ţara în lung şi în lat  în căutarea ultimelor rezerve de alimente pe care  le revindeau apoi la preţuri exorbitante. Primăvara lui ’46 a venit ca o salvare. Speranţă iluzorie, pentru că vara a debutat torid, cu temperaturi ce în luna lui Cuptor vor deveni recorduri absolute – pe 7 iulie au fost 54 grade la umbră şi 61 de grade la soare, pârjolind tot ce era verde. Au ars imaşurile, au secat pârâurile şi au murit vitele. Dată fiind situaţia disperată, americanii au trimis ajutoare – simbolice, bineînţeles –  câte o cutie de carton  în care erau două  batoane de ciocolată, trei cutii de conserve şi tot atâtea  pachete de ţigări !  Satului nostru, format dintr-o sută cincizeci de fumuri, i-au revenit două  căruţe de cutii. Atunci am mâncat şi eu pentru prima dată ciocolată, iar moş Gheorghe, care avea casa gard în gard cu noi,  a fumat Kent.  Spirit inventiv, vecinul nostru se aşeza pe marginea şanţului,  rupea ţigara  americănească  în  două şi  amesteca tutunul de la o jumătate cu mahorca  din punga lui;   cu hârtia de la manifestele sovietice aruncate puzderie din avion deasupra satului, îşi făcea o ţigară groasă ca un trabuc din care  pufăia  apoi  ca americanii.  Şi sovieticii ne-au sărit în ajutor: au redus  ceva din datoriile de război şi au trimis  mai multe garnituri cu cereale – oare din cele  primite  de la noi?  –  care au fost însă repartizate clasei muncitoare de la oraşe. Gest electoral, pentru că urmau   alegerile din toamnă. Ţăranii se descurcau cu rezerve  numai de ei ştiute.
        Marea Foamete s-a arătat în toată hidoşenia ei în iarna anilor 1946/1947.   Au trecut de atunci şaptezeci de ani şi peste suferinţele îndurate s-a aşternut uitarea.
        Cele mai afectate au fost judeţele din Moldova.   Începând cu luna februarie a anului 1947 moldovenii noştri au început să vândă tot ce mai aveau pe lângă casă şi să migreze în sud în căutare de grâu şi porumb, ajungând până  în judeţele Argeş, Teleorman sau  Gorj. Noua poliţie democrată a încercat să stopeze exodul impus de foamete, iar noua administraţie a dispus să se restricţioneze vânzarea  biletelor de călătorie.  S-a trecut chiar la confiscarea încărcăturii unor trenuri cu cereale, s-a ajuns la incidente şi jertfe. Totul a fost în zadar, Trenurile Foametei, cum au fost ele supranumite,  au continuat să circule.
        Am trăit toate aceste grozăvii prin  ochii unui copil abia întrat la şcoală. Şansa  mea  a fost întoarcerea tatei din prizonierat. Capul familiei şi-a făcut  din plin datoria: ziua se ducea la câmp, iar noaptea, la pădure, să adune iarba pentru Joiana. Cu lapte proaspăt, cu porumbul şi cu fasolea uitate  de mai mulţi ani în podul casei, iar  în vară  cu porumbul dat în lapte şi cu spicele bătute de tata cu îmblăciul şi măcinate  de mama cu râşniţa, am supravieţuit până la recolta din toamnă,  vorba bunicii: Lungeşte-mi, Doamne, boala, pân’ s-o coace poama.
         În comunele din jur au fost perioade când majoritatea sătenilor mânca numai o dată sau de două ori pe zi. La necaz oamenii din sat, care au trăit împreună grozăviile războiului,  s-au ajutat între ei şi, din puţinul pe care îl aveau, dădeau câte ceva  şi vecinilor bolnavi sau neputincioşi. A murit, totuşi, de foame un bătrân  care s-a sacrificat ca să aibă ce mânca fiica sa pentru a putea alăpta copilul nou născut.
         Îmi amintesc din acele vremuri dramatice  un moment de solidaritate copilărească din clasa noastră.  Învăţătorul  ne scula în picioare pe rând şi ne întreba:
-Ce ai mâncat ieri la amiază?  Copiii răspundeau la fel:
-Borş cu crupe.
   Eu mâncasem borş cu fasole, dar, de ruşine, am spus şi eu Borş cu crupe. Învăţătorul, rudă mai îndepărtată cu noi, ne cunoştea situaţia şi s-a uitat  întrebător la mine.  Mi-am  ferit privirea şi el a trecut mai departe.

    Am trecut cu bine şi această încercare, dar nu am uitat niciodată povaţa părintească:  Fiule, pâinea-i  sfântă. Ea este trupul Domnului, din ea se face   anafura. Vezi cât muncim noi pentru ca boabele de grâu pe care le punem primăvara  în pământ să ajungă  toamna pâinea rumenită   pe masă?
    Am crescut mare, m-am şcolit, am ieşit în lume şi am aflat că pentru pâinea noastră cea de toate zilele  s-au jertfit străbunii  în Războiul de Independenţă  şi taţii noştri în cele două războaie mondiale, în urma cărora s-a dat pământ ţăranilor. Acest pământ a fost udat cu sudoarea părinţilor noştri ce munceau  în  Întovărăşire pentru a da  cote şi impozite  şi  în  Colectivă,  pentru a face zile-muncă.
       Dar cel mai dureros  este că acum pământul nostru strămoşesc a devenit  marfă de vânzare.