Atunci a răsărit Luceafărul!
Prof. Viorica Lavric, Gura Humorului

Pe când românii îşi căutau cărarea spre Unire şi carul soartei nu părea a se lumina, încât şi cărturarii şi plugarii îşi încălzeau prin doine şi balade zilele şi nopţile, visând la norocul sperat, într-un mijloc de ianuarie, a răsărit Luceafărul!
Despre miracol aflăm dintr-o proză a lui Geo Bogza (1908-1993), om şi scriitor de stânga, frate cu Radu Tudoran (Nicola Bogza), cel care a călătorit prin lume, „cu toate pânzele sus”. Aflăm, astfel că Dumnezeu şi Sfântul Petru au coborât printre muritorii români şi, la o vreme de seară, au cerut loc de „mas” la poarta unui biet sătean.
Au fost primiţi cu bunăvoinţă, li s-a oferit loc de odihnă în „casa cea mare”, fiind şi ospătaţi cu lapte cald şi mămăliguţă fierbinte. A doua zi, dimineaţa, tot după ce au fost omeniţi cum se cuvine, li s-au dat în traistă şi câteva mere, pentru a-şi potoli setea la drum. Atunci, Sfântul Petru i s-a adresat Atotputernicului: Doamne, ce le putem da acestor oameni ca să-şi poată vedea sufletul lor atât de simţitor şi generos? A chipzuit Dumnezeu, cât a durat ziua şi … l-a dat pe Eminescu! Prin el, românii să-şi poată cunoaşte sufletul. Şi au trecut de atunci 162 de ani! În 1949 Mirea Eliade ne spunea: „El, şi numai el ne-a ajutat să ne înţelegem bătaia inimii. El ne-a luminat înţelesul şi bucuria nenorocului de a fi români”.
Despre creaţia sa poetică s-a aflat în lumea largă, fiindcă opera i-a fost tradusă în mai toate limbile de circulaţie mondială.
În ultimii ani este mai intens analizată activitatea publicistică a poetului în cei şase ani de efort fizic şi moral, depus la ziarul „Timpul” din Bucureşti. Talentul poetic, gândirea filozofică şi nelimitata putere de a călători prin istoria lumii îl aşează printre cele mai de seamă personalităţi creatoare. Volumele (9-13) de publicistica ce conţin articole de o analiză profund realistă a situaţiei sociale, economice şi politice din România acelor ani, ne prezintă un Eminescu, adevărat slujitor de ţară, trăitor în zilele noastre. În ziarul „Timpul” din 9 iulie 1880 scria: „E dovedit că şcolile rurale scad. În patru ani au scăzut cu 900 şi mai bine … Ce trebuie să înveţe mojicul carte! Dacă patrioţii nu ştiu carte, începând de la miniştri şi generali, apoi ţăranul să ştie gramatică şi aritmetică, să-l întreacă pe … Nu se poate una ca asta!” Aflăm că şi atunci erau foarte activi baronii locali, dintr-un articol din 29.03.1880: … „în realitate nu mai există adminstraţiune, judeţele sânt abandonate cu desăvârşire în exploatarea a vreo câţiva deputaţi, sateliţi ai guvernului … „Dă-mi, să-ţi dau – iată morala guvernanţilor de astăzi”, scria jurnalistul Eminescu.
Într-un alt articol din 5 sept 1880, constată interesele străinilor în a ne controla viaţa economică şi pare că ar vorbi chiar de subiectul nostru fierbinte – Roşia montană: … „foile oficioase visează a dezgropa movile de aur din Carpaţi, pentru a ne îmbogăţi peste noapte. Dacă veţi descoperi chiar munţi de aur, care împing la lene, în locul cărbunelui de pământ, care împinge la muncă, cu acest sistem nu vor fi ai noştri” (conservatorii)!
Şi la împrumuturi repetate şi la creşterea mortalităţii, şi la necinstea voturilor din Parlamentul de atunci se opreşte Eminescu în publicistica sa.
Sunt triste dovezi ale neîmplinirii noastre şi este dureros că şi după atâţia ani, fenomenele se repetă. Nu e de mirare că a plătit atât de scump în lupta pentru adevăr şi interesul naţional, trăind doar 39 de ani. Şi nu e de mirare că unii „elitişti” de azi îşi permit să spună că poetul … „e îngropat sistematic într-un morman incult de exaltări şi temenele…” (Pleşu). Emil Cioran avea dreptate spunând că Eminescu e „cel pe care şi Budha ar fi gelos”.
Din câte omagii i s-au adus poetului, unul cu totul deosebit i l-a adus … Pădurea! Atât de dragă lui! La a 50-a comemorare, în iunie 1939, tocmai în Ţara Oaşului, la Porţile Someşului, ostaşii Diviziei a 20-a Infanterie, în frunte cu comandantul lor, generalul Georgescu P., şi-au manifestat prin efort admiraţia plantând o pădure de 10.000 de puieţi, cu numele Eminescu (Ghe. Istrate – 1983)
Într-o largă poiană ce se putea vedea de departe, au săpat, au adus puieţi de brad, din toate pădurile din jur, pe cai şi pe asini şi au sădit o pădure cu numele poetului, în toate zilele lor de repaus. Astfel, că numele poetului, s-a ridicat din pământul nostru matern, prin tulpini semeţe colorând reînvierea întregii naturi. Pădurea există. Ne trebuie doar aripi s-o privim de sus. Luceafărul se află deasupra ei, iar ziua lui de naştere, 15 ianuarie, a fost declarată „Ziua Culturii Naţionale” (Legea nr.238/2010), în semn de recunoştinţă faţă de cel care cu harul său a înălţat rostire românească.
Ce-ar fi dacă împăduririle din această primăvară ar dărui Poetului Mihai Eminescu, o mică plantaţie cu Tei, cum a înnobilat ruşii locul natal al lui Esenin, cu mestecenii pe care i-a purtat în suflet?