ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

Nicolae CORNESCIAN

Amintind vecia  

Ştiam…
Ştiam că trebuia să exişti.
Chiar şi pe acest pământ nemărginit.
Chiar şi în acest timp mult prea lung pentru o viaţă întreagă,
irosită în depărtări pline de singurătate.
Ştiam că erai tot ce nu ştiam:
dorinţa de a cunoaşte eternul de după moarte,
visul plin de lumini ce nu se stingeau niciodată.
Ştiam cât de transparente erau toate privirile ce nu ne cunoşteau.
Şi cât de mult spaţiu se pierdea în alt spaţiu.
În pustiul dintre noi şi în toate acele oraşe
ce nu aveau nici un nume. Nici în amintirile tale
şi nici în mintea mea.
Ştiam că ştiai tot ce nu trebuia să ştiu.
Doar ca să nu uit că tot ce exista era destinat uitării:
drumurile înspre tine, desprinzându-se de netezimea nisipului;
arborii şi casele pierzându-se în vidul dimprejur,
pe când încercam să aflu dacă undeva, chiar şi într-o altă primăvară,
exista cineva; chiar şi acel om ce putea şti chiar şi de mine,
de jindul meu de a mă simţi prezent.
Aici, unde totul se schimba mai mereu, pe când tu nici
nu mai aveai înfăţişarea ta. Nici în seara întoarcerii celor uitaţi
şi nici în acele ore în care nu se petrecea mai nimic
demn de a fi amintit. Nici în cartierele cu sticle
ce absorbeau luminile dintre noi şi nici la marginea altor margini,
dincolo de care nu se afla mai nimic. Îndeosebi acum,
când stăteam aici în locul tău. Te-nchipuiam şi ştiam
că nu se putea să nu te recunosc chiar şi-n realitatea
absenţelor presupuse. Chiar şi aici, unde se înălţa
tocmai acest zid transparent
ce anula orice prezenţă concretă. Acum, când izbuteam să mă recunosc,
pentru că te simţeam alături: căldura ta şi strania amintire
a ceea ce putea exista întotdeauna.