ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X
Primit pentru publicare: 26 Iun. 2018
Autor: Dorina RODU, redactor șef – Rev. Luceafărul
Publicat: 26 Iun. 2018
Editor: Ion ISTRATE

Roșu Galben și Albastru

„Scumpă ţară românească,
Cuib în care ne-am născut,
Câmp pe care s-a văzut
Vitejia strămoşească,
Scumpă ţară românească,
Te salut! 

Să ai viaţă de vecie,
Să sporească-al tău popor;
Sub stindardul tricolor
Să nu vezi decât frăţie,
Şi-atunci, dac-o fi să fie,
Pot să mor!”
(George Coșbuc – Scumpă ţară românească)

.

Timpul s-a scurs, însă culorile poporului nostru au rămas aceleași. Același Albastru care reprezintă apele, cerul, dar și libertatea. Același Galben reprezentând holdele de grâne coapte, simbolizând bogăția, dar și dreptatea. Același Roșu care reprezintă forța vieții, energia strămoşească ce curge continuu prin venele poporului român, dar și sângele înaintașilor noștri vărsat în lupte și, nu în ultimul rând, simbolizează și frăția.

Drapelul României este o moștenire a neamului românesc care datează încă de pe vremea dacilor: „Începând cu anul 175 după Hristos, stindardul dac s-a impus ca stindard al multor legiuni romane, triumfând şi în a doua jumătate a secolului al IV-lea, cu prilejul vizitei la Roma a împăratului Flavius Iulius Constantinus, fiul împăratului Constantin I ( după istoricul Ammien Marcellius)”. „[…] în Notitia Dignitarium, un document militar al arhivelor imperiale romane, stindardul de luptă al dacilor purta culorile roşu, galben şi albastru, aceleaşi culori de la primele legiuni geto-dace cantonate în Bretania şi Capadocia, în care fruseseră recrutaţi ca mercenari luptătorii daci. După căderea Imperiului Roman de Apus, stindardul dacilor a fost preluat şi folosit de armatele bizantine până la finele secolului X.”[1]

Culorile roșu, galben și albastru se regăsesc și pe „diplomele emise de Mihai Viteazul, pe scuturi și pe lambrechinii stemelor[4] dar, deoarece până la începutul secolului XIX, conștiința de a forma un neam nu exista decât la câțiva cărturari precum Grigore Ureche, ele nu erau folosite pentru a îi identifica specific pe Români, iar steagurile țărilor românești, până în al doilea deceniu al secolului XIX, erau cele moștenite din Evul mediu, cu o simbolistică heraldică fără legături cu ideea modernă de „națiune””[2].

În anul 1834, Alexandru Dimitrie Ghica a fost numit de către turci și ruși domnitor al Țării Românești, odată cu numirea lui Mihail Sturdza, tot de către turci, în Moldova după încetarea ocupației rusești care a fost între anii 1828 – 1834. Astfel, tot în anul 1834, domnitorul Alexandru D. Ghica a solicitat aprobarea sultanului Mahmud al II-lea pentru a adopta în Țara Românească tricolorul ca drapel de luptă; acesta fiind „steag cu fața roșie, albastră și galbenă, având și acesta stele și pasăre cu cap în mijloc”[3]. Pentru a diferenția drapelul de luptă de cel de război, domnitorul Ghica, în anul 1840, a adoptat un nou model pentru cel dintâi: „tricolor roșu-galben-albastru, cu roșul în partea superioară și lățimi egale ale benzilor. În centru se afla un scut alb bordat cu aur și mobilat cu acvila valahă, încoronată princiar și cruciată”[4].

În anul 1848, steagul adoptat de revoluționari ca drapel al Țării Românești „a fost tricolorul albastru-galben-roșu (cu albastrul sus, deci, conform semnificației „Libertate, Dreptate, Frăție”). Acest tricolor apare atunci de asemenea în Moldova, în Ardeal (de exemplu la Adunarea de la Blaj) și până la Paris unde este arborat la 26 aprilie 1848”[5].

Constituția României din anul 1866 prevedea la articolul 124: „colorile Principatelor-Unite urmează a fi Albastru, Galben și Roșu”[6], ordinea și dispoziția culorilor au fost stabilite de către Adunarea Deputaților într-o ședință din anul 1867, astfel după propunerea lui Nicolae Golescu, culorile au fost așezate la fel ca în anul 1848. „Lucrările comisiei au continuat și în ziua de 30 martie și, în urma votului pozitiv al Senatului, s-au soldat cu adoptarea „Legii pentru fixarea armelor României”, la 12/24 aprilie 1867. Potrivit acesteia, culorile drapelului trebuie așezate vertical, în ordinea următoare: albastru la hampă, galben la mijloc, iar roșul la margine, flotând”[7]. Așadar de-a lungul timpul drapelul nostru național nu a suferit modificări drastici, ci doar de dispoziție a culorilor, atât din punct de vedere al proporției lor cât și a poziției.

Făcând un pas prin istorie și revenind în zilele noastre, în forma sa actuală, Constituţia stabileşte, prin Art. 12, că „drapelul României este tricolor; culorile sunt aşezate vertical, în ordinea următoare, începând de la lance: albastru, galben, roşu”, conform site-urilor www.cdep.ro şi www.constitutiaromaniei.ro. Ziua Drapelului Național a fost desemnată pentru a marca ziua de 26 iunie 1848 când s-a stabilit ordinea culorilor (roșu, galben și albastru), dar și verticalitatea lor. Astfel, astăzi, 26 iunie 2018, sărbătorim 20 de ani de la proclamarea Zilei Drapelului Național prin legea adoptată în anul 1998.

Siteografie:

1. https://ro.wikipedia.org/wiki/Drapelul_Rom%C3%A2niei#cite_ref-autogenerated15_53-1;
2. http://www.cunoastelumea.ro/iata-de-ce-drapelul-romaniei-este-rosu-galben-si-albastru/;
3. https://ro.wikisource.org/wiki/%C3%8Enalt_ordin_de_zi_nr._274_din_19_martie_1863.

Note:
[1] PÂRLOG, Nicu – „Iată de ce drapelul României este roşu, galben şi albastru”, articol publicat pe site-ul cunoaștelumea.ro, la data de 28 aprilie 2015;
[2] Știința și arta heraldică în România, Editura Științifică și Enciclopedică, 1977, Armorialul Korenić-Neorić și Grigore Jitaru, Contribuții la istoricul blazonului Basarabilor, Anuarul Muzeului de Istorie a Moldovei, Chișinău, I, 1992, pp. 27-36, & II, 1995, pp. 19-40;
[3] Buletinul – Gazetă Oficială a Țării Românești, nr. 34 din 14 octombrie 1834, p. 144, conform wikipedia.org;
[4] Anuarul Principatului Țării Românești, București, 1842, p. 118;
[5] Gazeta de Transilvania, anul XI, nr. 34 din 26 aprilie 1848, p. 140;
[6] Constituția României, 1866, titlul VI, art. 124;
[7]  Înalt ordin de zi nr. 274 din 19 martie 1863 publicat în „Monitorul Oastei”, IV, 1863, nr. 14 din 22 martie, Velcu, p. 81