ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

Primit pentru publicare: 13 Aug. 2018
Autor:  Voichița TULCAN MACOVEI, Liga Scriitorilor Arad
Publicat: 14 Aug. 2018
Editor: Ion ISTRATE

            Alexandru Florin Țene – DRAMATURGUL

Vă somez, domnule doctor-

 „Libertatea înseamnă să fim responsabili pentru noi înșine”. (Friedrich Nietzsche)

Cunoscutul scriitor clujean Alexandru Florin Țene, președintele Ligii Naționale a Scriitorilor Români este poet, prozator, critic literar, dar și dramaturg. Toate scrierile domniei sale problematizează asupra timpului, asupra societății și asupra valorilor umane.

Dintre piesele de teatru, una cu un impact puternic asupra cititorului analitic, acela care nu doar preia ideile unei cărți, ci le și analizează, spre a găsi răspunsuri care să corespundă propriei viziuni asupra lumii, este piesa în două acte „Vă somez, domnule doctor”. Acesta a apărut în anul 2003 și are ca motto câteva rânduri cu privire la necesitatea condamnării comunismului. (Raportul Tismăneanu a fost gata abia în anul 2006): „Procesul comunismului nu este un deziderat, e o necesitate imperioasă pentru a fi ce trebuie să fim în viitor. Nu se poate construi o societate nouă pe mizeria alteia”.

Tema nu este nouă. Ea se regăsește puternic în proza românească de după 1944, dar mai puțin în dramaturgie. În piesa domnului Al. Florin Țene se întâlnesc, însă, foarte multe teme care se întrepătrund, creând întregul: istoria, puterea, proprietatea privată, securitatea, adevărul, utopia, stalinismul.

Acțiunea, extrem de densă și concentrată, tratează probleme grave ale societății umane în general și se desfășoară în România anilor de după 1944, când românii, dirijați de „mărcile comunismului rusesc” construiau și la noi societatea proletarilor, clasă socială considerată singura „curată”. Celelalte clase sau pături trebuia eradicate.

Cele două acte se focalizează pe un episod al acestei „lupte” de curățare a societății românești. Cei care aveau „armele” ideologice și puterea (activiștii de partid, politicienii cu funcții de conducere) apelau, fără scrupule, la oricine care se dovedeau interesați de îmbogățire rapidă și de urcare pe scara socială și politică. De la țigani, până la ofițeri ruși sub acoperire.  

Compoziția piesei este novatoare. Privirea analitică al autorului se divide în foarte multe unghiuri, care surprind secvențe temporale și spațiale ce se unesc într-un întreg: satul românesc dominat de prefacerile comuniste sub coordonarea Partidului Muncitoresc Român. Tehnica inserției suprapune timpurile acțiunii într-un interval de câțiva zeci de ani, personajele regăsindu-se și ele sub alte ipostaze, ce scot în evidență camelionismul spiritual al unora dintre ele.

Imaginile sunt reluate dintr-un „caiet” al doamnei Roșianu – Profesoara, de pe un ”ecran -cadru” sau direct de pe scenă, locațiile sugerând timpurile evocate. Prin toate, autorul piesei surprinde o adevărată psihologie existențială, greu de pătruns și de analizat: încercarea de a separa ce anume este BUN de ce este RĂU. Lucru greu, foarte greu de realizat cu exactitate la nivelul unei societăți în general, mai ales al unei societăți ce trece de la o perioadă istorică la alta.

Tocmai pentru acest scop, personajele piesei apar metamorfozate în funcție de momentele istorice descrise. În primul act, Primarul comunei este ajutat de Culai, țiganul „școlit” în instituțiile comuniste „să facă dreptate” în sat, să-i oblige pe toți țăranii „să-și plătească cotele”, ori au, ori nu au de unde, deoarece toți „sunt chiaburi”. La dreptatea socială a Primarului participă și medicul Dumitru Roșianu, înregimentat înainte de 23 August în Partidul Țărănesc, care încearcă să-i explice tumultosului Primar să fie mai tolerant față de țărani, să accepte neputința unora de a plăti dările. Scenele radiografiază crud poziția inflexibilă a Primarului și imposibilitatea celor din jur de a i se opune.

„Primarul: Nu sunt tovarăș cu un chiabur… (Sorbind dintr-o sticlă de țuică, ce o scoate dintr-un dulap)
Petre: …domnule primar, ajutați-mă odată! Și așa nu mai avem nimic. Am vândut totul să plătesc cotele. Dar… nu mă întrebați cine a cumpărat acareturile pe care le-am vândut?

Primarul (făcându-se curios): Cine?

Petre (șiret): Nu cred că nu știți cine avea nevoie de plugul și grapa mea? Dar, știți…nu știți…vă spun. Netea, secretatul de partid pe comună”.

Conducerea nouă a comunei (reprezentată de Primar) nu cedează niciun pas. Apar ca niște laitmotive în text câteva fraze: „Dar nu-i iertăm pe chiaburi!” și „Trăiască prietenia cu marele popor sovietic!”.

Actul doi aduce o recuperare a timpului și spațiului prin evocarea și suprapunerea de scene. După opoziția din actul I, doctorul Roșianu este arestat și dus la sediul Securității pentru a fi anchetat, acuzat pentru că a sprijinit boierii (țăranii înstăriți) și preotul satului, care, de fapt nu erau decât „trădători” și „legionari”. Al. Florin Țene creează în cele câteva pagini din actul doi al piesei oglinda timpului societății românești de comunizare forțată. Oamenii onești și adevărați erau călcați în picioare de parveniții timpului. Culaie, devenit subofițer de Miliție spune servil: „O să-mi aleg o casă să se crucească țiganii…„ Primarul devine maiorul de securitate Călin.

Este surprins, cu puterea obiectivității, faptul că politica era amestecată cu socialul, că socialul se clădea fără menajamente, pe factorul politic, iar prin acest simplu fapt, putem afirma că piesa „Vă somez, domnule doctor” țintește modul defectuos de a se face politică în România. Pentru că, fără exagerări, „O scrisoare pierdută” a domnului Ion Luca Caragiale este mereu actuală, prin felul politicii practicate în România, deși aici acțiunea se desfășoară la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Sigur, personajele rămân, ca în toate operele literare, simboluri purtătoare de idei, de exemple pozitive sau negative.

Doctorul Roșianu, deși bătut de ofițeri ai Securității, deși pus la cazne incredibile pentru a susține neadevărul dorit de anchetatori, rămâne integru. Rămâne medicul conferențiar, intelectualul român, ANTICOMUNISTUL care crede în adevăr și dreptate, care luptă până la capăt pentru aceste deziderate, fără frică. Cu această convingere rostește, în fața anchetatorilor comuniști, o replică, ce rămâne, după părerea noastră, demnă de istorie. Cerându-i-se lămuriri cu privire la cuvintele rostite, Dumitru Roșianu (personaj care se suprapune prin aparițiile sale, chiar cu autorul piesei) spune anchetatorilor: Mai nimic! Ascundem vina unora în spatele unei abstracții…pe care o numiți sovietic!”

Celelalte personaje rămân grave simboluri ale unor tipuri umane prin care societatea comunistă s-a clădit în România: ofițeri securiști, milițieni, ofițeri ruși.

Credem, așadar, că piesa „Vă somez, domnule doctor” rămâne peste timp o lecție de istorie socială și politică și, până la urmă, de morală, ce pleacă de la evenimentele pe care toți românii le-au trăit în timpul instaurării societății comuniste. Să fim integri, cinstiți cu tot ceea ce facem, să acționăm pentru țară și oamenii ei, fără să ne ascundem după elementul politic, indiferent ce anume ar presupune acesta!