ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

Nicolae CORNESCIAN

Eternul neant

Şi chiar de trecuseră o sută douăzeci şi trei de ani de somn criogenic, ea rămăsese la aceeaşi vârstă. Cel puţin, aşa i se păru când se privi în oglindă şi se văzu neschimbată. Chiar şi interiorul în care se trezi semăna cu cel de pe Pământ. Căci nu se putea să fi fost altfel. Tocmai aici, unde locuiau noiane de suflete sau, mai precis, încarnările materiale ale celor ce muriseră cu mult timp în urmă. Chiar şi în anii traiului ei, celei care, pentru prima dată în istoria zborurilor intergalactice, izbuti să ajungă vie. Tocmai pe tărâmul vieţii de apoi. Cu prima aerodină siderală ce depăşea viteza luminii. Depăşea orice timp firesc. Chiar şi logica oricăror izvoade, căci era ca şi cum năzuinţele ar fi devenit amintiri încă înainte de a fi gândite; arborii putrezeau şi mureau, iar pe urmă, acoperiţi cu ierburi tămăduitoare, dădeau în floare şi rodeau iar. Căci nu se putea să fi fost la fel. Nici măcar acum, când, sesizând că se afla tocmai în propria casă, realiza că, pe drept vorbind, era mult prea departe. Şi atunci simţea cum un gol adânc se surpa înăuntrul fiinţei sale, pe când, treptat, începea să piardă orice greutate. De parcă doar gândul ar mai fi ajutat-o să se deplaseze prin noua ei realitate, redată în cel mai mic detaliu, ca şi cum nici n-ar fi fost altundeva, ci ar fi rămas în acelaşi spaţiu al propriilor amintiri; de parcă s-ar fi privit de undeva din afară, din apropieri pline de lumini atât de clare, încât aproape că-i părea rău să le tulbure tocmai cu privirile ei. Dar orice ar fi gândit, după o zi de nemişcare totală, se văzu nevoită să accepte eterna-i condiţie de a se şti mereu aceeaşi. Ca şi atunci când aflase că totul, dar absolut totul, urma să fie la fel ca întotdeauna încă multă vreme de acum înainte. Când aflase totul tocmai în acea clipă fatidică în care cineva i-a trecut prin preajmă şi s-a oprit, căci s-a simţit privit. S-a întors şi i-a zis să nu se mai uite aşa, dacă tot îl va uita oricum. Ci să-şi vadă de drum. Şi i-a mai spus că nu mai are ce să-i mai spună, cât timp nu poate găsi nici un loc gol în întregul oraş, unde ar putea muri liniştit. Şi atunci ea s-a oferit să-l ajute. De bună seamă că a fost pentru prima dată când s-a încumetat să nu mai tacă. Astfel că i-a explicat celui ce se oprise doar pentru un moment faptul că acolo unde lucra ea, acum nu se mai întâmpla mai nimic. Aşa că era destul de mult loc liber, şi mai era şi o linişte deplină, căci de nouă luni, explica ea, acolo nu se mai năştea nimeni. Însă, oricât de ireal nu i s-ar fi părut tot ce auzea, cel ce se oprise doar pentru o secundă nu acceptă chiar atât de uşor o asemenea sugestie, fiindcă se temea că nu va fi găsit niciodată, dacă locul în care fusese trimis s-ar fi dovedit părăsit. Şi mai era şi un alt aspect, cel referitor la imposibilitatea eliberării de o singurătate insuportabilă, mult mai înspăimântătoare decât răpunerea însăşi. Prin urmare, se decise să plece cu totul altundeva şi tocmai în acea oră dintre două zile când devenea sigur că doar atunci, în acele minute, nimeni nu mai izbutea să-l mai ţină minte. Nicăieri şi niciodată, începând tocmai din momentul în care pricepuse că nimeni nu rămânea mort pentru totdeauna, ci doar până în clipa în care nu mai rămânea nimic din el. Astfel că în zadar, la răstimpuri dintre aşteptări inutile, cei rămaşi încercau să se spetească şi să gândească atât de mult, că până la urmă începeau să creadă doar în ei înşişi, căci oricum, întru totul, se putea uita doar ceea ce nu mai exista nicăieri. Moartea, în acest sens, era singura trecere sigură înspre locul în care tot ce se trăia aici se impunea repetat dintr-o altă perspectivă.

Astfel se făcea că acum, când ajunse aici, înainte de a se convinge dacă i s-a dat crezare, amintindu-şi de cel întâlnit, încercă să-i dea un nume. Dar numaidecât înţelese că nu i se potrivea nici Adolfo şi nici Alexis. Poate doar Criptoniu, dacă ar fi fost puţin mai înalt şi ar fi avut cel puţin o lumânare aprinsă în secunda în care îl întâlnise ca pe un străin mult mai singur decât ceilalţi necunoscuţi. Prin urmare, pricepuse că şi azi i se mai oferea o ultimă oportunitate de a schimba ceva. Şi chiar în aşa măsură, încât, tot ce se petrecuse de atunci, să nu fi fost repetat niciodată. Şi nu doar în amintiri ce nu puteau fi contestate, ci, mai ales, nici măcar în presupuneri demne de a schimba totul aproape în totalitate. Atunci când ceva, ce trebuia făcut îndată, nu se mai înfăptuia în alte dăţi, doar pentru că fusese uitat în ziua imediat următoare. De aceea, mulţi din cei care nu ajunseră aici vreodată, şi nici altundeva, credeau că tot ce vedeau rămânea adevărat. Mureau tocmai din pricina vieţii lor de nimic, cu toate că nici în timpul existenţei lor trecătoare nu puteau fi ţinuţi minte, căci aveau tocmai acele fizionomii ce se uitau repede; de credincioşi în nevăzut; adulatori ai inexistentului. Desigur că asemenea firi şi virtuţi îi îndepărtau de orice adevăr şi, în prealabil, de locul de aici, unde la tot pasul se cerea acceptat doar ceea ce se confirma. Cum era, spre exemplu, chiar şi prezenţa lui; spontana ivire a celui fără nume. În a treia zi după trezire. Când, minunându-se de cele văzute, întâlnindu-l întâmplător, tot acolo unde nu izbuti să-l uite, ea îl întrebă dacă ştie vreun loc unde s-ar putea găsi chiar şi o maculă de întuneric. Dar el răbufnise că nu, nicidecum, doamnă; lămuri că acest pământ e înconjurat de trei Sori, repartizaţi într-o asemenea geometrie, încât nicăieri şi niciodată nu se putea găsi ceva ce ar zădărnici privirea. Îi mai povestea că şi el, da, da, chiar şi eu, doamnă, pe când nu aveam vârsta de acum, aceeaşi dintotdeauna, vreau să zic, chiar de la bun început, tot încercam să caut altceva; un soi de umbră lipsită de culoare, dar nu aflam nici în vis ceea ce uitasem pentru totdeauna. Şi atunci, insista pe acelaşi ritm fluent, se vedea nevoit să accepte ideea că începea să se creadă a fi diferit de cel ce părea pentru alţii. Ba se mai întâmpla ca în asemenea momente de restrişte, să încerc să mă îndepărtez chiar şi de mine însumi şi să ajung să înţeleg că rămâneam acelaşi de oriunde m-aş fi privit. Căci nimic nu se mai putea schimba cât timp nimeni nu mai dorea să ajungă altundeva; să plece tocmai de aici, unde a existat şi întotdeauna va exista absolut totul. Vă e clar? Ori doriţi să aprofundez şi mai mult ceea ce uneori nu pricep nici eu? Nu-mi lămuresc, pentru că nu sunt de pe acest pământ. Cum nici ceilalţi nu sunt tocmai de aici. De aceea, sunt aşa cum am fost şi, mai ales, aşa cum am să fiu în continuare. Indiferent de tot ce cred alţii, mai zicea el, pe când ea se întristă la gândul că era singura femeie de pe acest tărâm, capabilă de a îmbătrâni chiar sub ochii lui. Căci venise de pe Pământ, îi explică. Însă venise vie, în sensul că nu trecuse prin starea de neant sinonimă eternului, ci fusese silită să viseze mult mai mult decât trăise până la adormire. Iar apoi, când se trezise definitiv, a avut o scurtă convorbire telefonică cu bunica Magdalena Maria, cea care murise încă înaintea naşterii ei. Un caz destul de veridic, dacă se lua în calcul viteza de propagare a undelor electromagnetice şi distanţa până la interlocutor, raportul ce demonstra cât se putea de clar abaterea temporară, datorată diagramei Hertzsprung-Russell. Acea teorie ce o agasă şi mai mult când simţi neputinţa de a intra în contact cu centrul de comandă, rămas în prezentul de atunci. Iar această axiomă atât de elucubrantă o făcea să creadă şi chiar să accepte indubitabilul adevăr că morţii de aici încă nici nu se născuseră chiar şi acolo.

Dar nu erau morţi, contesta el când străbăteau scuarul de arbori simetrici, ornaţi cu frunze de fetru. Erau eterni şi asta le conferea privilegiul de a exista în afara oricărui prezent. Chiar şi dincolo de orice spaţiu lipsit de gravitaţie. Pentru că aici, doamnă, aici încă nu s-a născut nimeni, spunea el, sesizând că ea aproape că nici nu-l mai asculta. Nici nu se mişca, ci doar privea o altă femeie ce-i semăna leit, ce se apropia de ei. Era tot ea şi avea chiar şi numele ei, la fel de ireal ca orice alt nume de pe orice Pământ. Privea, însă, destul de straniu. Ca şi cum ar fi privit înăuntrul său, căci ochii, acei ochi atât de sticloşi, aveau culori de roze rătăcite în priviri străine. Iar în clipa imediat următoare căpătau o altă nuanţă, mult mai diafană şi atât de incertă, încât pesemne că nu mai puteau fi visaţi de nici un om de oriunde altundeva. Nici măcar de cealaltă, cea vie şi la fel de absentă ca şi cea care venise, de parcă s-ar fi întors tocmai de nicăieri şi tocmai în clipa în care bărbatul de alături, stăruind pe acelaşi ton, aparent distant, în mod evident, ignora cealaltă ivire. Încercat de o confuzie nedorită, spunea că al doilea Soare era de aramă topită. Şi poate că nici nu exista şi-n realitate, ci, mai degrabă, era doar o intercalare de oglindiri ai celorlalţi doi aştri. Însă oricum ar fi stat lucrurile, nu era de mirare că într-o asemenea lumină ar fi putut miji orice. Chiar şi miasme din alte ere, dacă tot nu exista nici o umbră prin preajmă. Aidoma celor de atunci, aţipind în picioare în timp ce întinau mormintele celor pomeniţi; le udau doar cu var stins, ca să nu se atrofieze oasele celor plecaţi; ca să-i menţină în moarte până când, printre firele de iarbă crudă, apăreau primele fire de păr şaten. Căci părul, doamnă, părul omului creşte timp trei sute de ani şi câteva ore. De aceea, pe meleagurile noastre, nu veţi găsi nici o lipscănie, expunând tot felul de produse sacrosanto-tribale, cu excepţia, desigur, frizeriilor atât de imperioase în asemenea circumstanţe. Şi-i mai zicea că nu merită nici o osteneală vreo altă încercare de a lămuri esenţa altor prezenţe. Întrucât aici, doamnă, nu veţi găsi nici un lucru neatins de toţi ceilalţi. Şi nu veţi descoperi vreo altă formă de viaţă, menită de a ne păta văzduhul. Ca în perioada haosului primordial, când tot ce respira era abandonat sub acelaşi cer. Desigur, nesocotindu-vă pe dumneavoastră, unica fiinţă din întregul univers care, ignorând moartea firească spre a ajunge tocmai aici, va rămâne moartă pentru totdeauna.