ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

ÎNSEMNĂRI  LA VOLUMUL “VISUL ALB-POVESTIRI ŞI TEATRU” de AL. FLORIN ŢENE

Primit pentru publicare: 13 Sept. 2018
Autor: Lucia – Elena LOCUSTEANU, membru al Ligii Scriitorilor Români
Publicat: 14 Sept. 2018
Editor: Ion ISTRATE

Anul CENTENARULUI e anul în care cuvântul – parcă – prinde aripi în inima Domnului Al. Florin Ţene, care  dă luminii tiparului prezentul volum, intitulat metaforic ,,VISUL ALB” , alb ca şi puritatea zăpezii şi a actului Unirii de la 1 Decembrie 1918.

Volumul ne surprinde plăcut cu un colaj de 11 povestiri – proză scurtă – şi 3 piese de teatru, incluse într-o sintagmă metaforică: ,, EPOPEEA ROMÂNĂ”, cu piesele: ,,FLORILE SERMISEGETUZEI”, ,,COZIA” şi ,,O STAFIE TULBURĂ SPERANŢA”.
                     Ciclul ,,Povestiri” se deschide cu o naraţiune, al cărei titlu dă numele întregului volum: ,,VISUL ALB”, povestire din care răzbate drama creatorului neîmplinit, prăbuşit, atât din vina lui, dar, mai ales, a societăţii incapabile să înţeleagă şi  să-şi ajute autenticele valori.
Peste câine – prietenul lui Călin – şi peste el – poetul întors în locul natal, viaţa şi visul se sfârşesc: ,,plapoma albă îi acoperise şi pe cei doi”  după ce ,, Zăpada se aşternuse peste tot. În alb se îmbrăcase cartierul. Albul ştersese toată mizeria oamenilor”.
A doua povestire ,,VÂRCOLACII” cu tentă S.F., amestec de realitate împletită cu,,irealul” dat de beţie, aduce personaje bine individualizate: pe Bătrânul Costică şi Mărin al lui Guriţă, personaje caracterizate, mai ales, prin limbajul naiv, specific nivelului lor de pregătire.
În ,, SINGUR”, Celibatarul Mărin are o  prietenie inedită cu Şoricelul ce-i ţine companie şi pe care-l hrăneşte cu mare grijă.
,,ION şi IOAN” – ,,înţelepţii din Transalpina” – sunt doi ciobani din regiuni diferite, care-şi schimbă locurile, plecaţi în căutarea ,,norocului”, în căutarea unor neveste harnice… Urmărindu-le drumul şi popasurile, facem cunoştinţă, prin intermediul descrierii, cu frumuseţile naturii pământului străbun.
Povestirea a cincea, intitulată ,,AVENTURA UNUI MANUSCRIS”, ne conduce din nou, de astă dată – altfel – în lumea celor binecuvântaţi cu harul scrisului, vorbindu-ne şi de  piedicile puse – de cele mai multe ori – unor creatori de valoare, în a-şi publica opera. Scriitorul – din povestea noastră – e nevoit să apeleze la şiretlicuri şi, astfel, graţie bunăvoinţei unui redactor onest şi cu suflet, opera ,,necunoscutului” apare – în revista care-l refuzase – la rubrica ,, Din folclorul citadin”.
,,PÂNĂ CE MINTEA ÎMI ADOARME, PÂNĂ CE GENELE-MI CLIPESC” e o povestire ce ne duce pe meleagurile moldave, împletind frumosul creator cu politicul.
Poreclit ,, Nea Jardea” – personajul povestirii  ,,CAVOUL DE SUB ZĂPADĂ”  – e un celibatar care – în singurătatea iernii – se întoarce în timp, rememorându-şi traiectoria vieţii. Gândul i se opreşte la băiatul său – Ionel, plecat departe de casă, care ,, s-a respectat pe el” şi pe care-l aşteptă cu speranţa că va veni să-l vadă de Crăciun.
Având în vedere titlul, deducem că Bătrânul tată e îngropat în zăpada  prin care, cu forţe proaspete, Ionel, sosit să-şi vadă tatăl, îşi face cărare către fereastra casei părinteşti…
Plină de gingăşie, povestirea ,, CRIMA DE LA RĂSCRUCEA DRUMULUI” prezintă sensibilitatea Antoniei – profesoară într-un sătuc.  Nostalgică şi caldă, mergând pe drumul desfundat de ţară, cu gândul la soţul ei – medic veterinar în  alt sat – centru de comună – striveşte, fără voia ei, o mămăruţă.
,, JOCUL DE ŞAH”  e povestirea care pendulează între o realitate posibilă şi una S.F.  ,,Un dat, un blestem” îl însoţeşte mereu pe cel ce joacă şah cu piesele negre, piese ce-i cad mereu altuia decât proprietarului cutiei ,,blestemate”. Din povestire transpare şi ideea că iubirea, fericirea, împlinirea sufletească nu cunoaşte vârstă.
Piesa de rezistenţă a ciclului de povestiri o constituie însă ,,PE CÂND POEZIA ŢINEA DE FOAME”.
Povestire erotică, ce pleacă de la un fapt real, imortalizând o nemuritoare întâlnire cu un destin favorabil, este – poate – cea mai tulburătoare narare a puterii de dăruire în numele celui mai profund sentiment – iubirea. Frumuseţea trăirii autentice, a clipei în care cele două personaje se cunosc şi apoi, peste timp, fără a se uita, se regăsesc: Alexandru  şi ,,Mărunţica câmpului” – ,,Poezia”, respectiv Tania,  e narată cu multă artă, poate şi graţie faptului  că autorul aduce în faţa cititorului povestea iubirii sale de o viaţă, povestea celor două jumătăţi de sferă care, în infinitatea lumii, s-au  regăsit. E povestea celor două suflete pereche – cum definim noi astăzi iubirea împlinită, familia tradiţională fericită.
Ultima povestire – ,,EVADAREA ÎN MINE”- se vrea un fel de autodefinire.
A doua parte a cărţii o constituie o încercare de a pătrunde în tainele genului dramatic, Domnul Al. Florin Ţene, propunându-ne, în anul Centenarului, o întoarcere în timp, împletind firul istoriei cu cel al artei şi mitologiei în primele două piese din  ,,EPOPEEA ROMÂNĂ”, respectiv ,,FLORILE SARMISEGETUZEI” şi ,,COZIA”, dar şi o actualizare lozincară a disputelor politice între, aparent doi indivizi –Dreptaciul şi Stângaciul, de fapt, simboluri ale doctrinelor politice antitetice, adversare.

Piesa de rezistenţă – ,,FLORILE SARMISEGETUZEI” – dramă istorică în versuri, în trei acte, face tangenţial trimitere la momentul naşterii noastre ca popor, dat fiind că accentul cade pe motivul DOCHIEI, îmbogăţindu-l cu noi semnificaţii.

Personaj legendar din mitologia poporului român, Dochia, cunoscută şi sub denumirea de ,,Baba Dochia”, este prezentă în operele unor scriitori români, fiecare dându-i  semnificaţii diferite.

Bogdan Petriceicu Hasdeu, studiind anumite versiuni, consideră că Dochia şi-ar avea originea în mitologia tracă şi ar fi identificată cu zeiţa Niobe.

Dochia e şi numele pe care-l au stânci din  Munţii Bucegi, Ceahlău, Rarău.

Dochia, ca fiică a regelui Decebal, apare şi într-o baladă semnată de Gheorghe Asachi, făcând, însă analogie cu Dacia, dar pe care zeul Zamolxe o transformă într-o stâncă ca s-o salveze de Traian, care o urmărea. *(Lăzărescu George – ,, DICŢIONAR DE MITOLOGIE”, Editura ,, Ion Creangă,  Bucureşti, 1979, P.154)

În drama ,,FLORILE SARMISEGETUZEI” , Domnul Al. Florin Ţene îmbogăţeşte motivul, dând Dochiei noi valenţe.
Drama ,,COZIA” aduce în atenţia cititorului încă o personalitate a istoriei noastre naţionale, pe marele patriot îi luptător pentru independenţă – pe  Mircea cel Bătrân / Mircea cel Mare.
În documentele vremii, Mircea cel Mare este ctitorul  bisericii, pe care o construieşte în anul 1388 şi care este menţionată, la început, sub numele de ,,Mănăstirea Nucet”, ca apoi, să i se dea numele muntelui din vecinătate – ,, Cozia”.
Domnul Al. Florin Ţene, plecând de la eleganţa şi armonia proporţiilor mănăstirii, ţese din cuvinte o întoarcere în timp, imaginându-şi visul pe care îl are Mircea, vis în care – Cozia – iubită de fiului său, dar neacceptată de domnitor, îi dezvăluie câteva ,,secrete” necesare construcţiei, transmiţându-i şi îndemnul de a începe urgent construcţia sfântă.
Şi în această piesă, autorul îmbogăţeşte motivele existente, împletindu-le cu iubirea dintre frumoasa fată simplă din popor şi fiul domnitorului.
Cartea Domnului Al. Florin Ţene  ,,VISUL ALB” este un ,,dar în cuvinte” oferit limbii române şi  marelui eveniment al poporului român – CENTENARULUI MARII UNIRI – 1 DECEMBRIE 1918    – 1 DECEMBRIE 2018.