ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

Există o dizarmonie între viaţa reală şi lumea spirituală?

Primit pentru publicare: 18 Dec. 2018
Autor: Al. Florin ȚENE, Președintele National al Ligii Scriitorilor Români
Membru al Academiei Americană Română de Cultură și Știință
Publicat: 19 Dec. 2018
Editor: Ion ISTRATE

   Este o convingere ca întotdeaua să păstrăm constant trează  încrederea noastră în chimia sufletească şi-n şoaptele  entuziaste ale inimii noastre.

            Aflaţi în suprema libertate spirituală, în ce lumină dumnezeiască ne apare scara de valori? Până astăzi, cunoaşterea dezinteresată în sensul absolut al termenului a rămas un ideal, fundamental primordial al celei mai abstracte viziuni despre Univers. Acesta e clădit din secrete elemente finaliste, cunoscute prin credinţa creştină, filosofie ori ştiinţa pozitivă. Examinate cu atenţie, se vor dezveli ca fiind, într-un anumit sens, concepția animistă. Imaginea despre lume şi Univers, fiind prezentată drept creaţie a inteligenţei, se va dovedi a fi construită şi din transpunerea în lumea exterioară a dorinţelor noastre secrete.

            Istoria existenţei umane ne arată că ar exista armonie şi colaborare între lumea spirituală şi lumea materială. Este adevărat că, cu cât o formă a existenţei noastre a tangenţiat cu o treaptă de evoluţie mai înaltă, cu atât oferă spiritului, în principiu, mai bogate posibilităţi de realizare şi expresie. Progresul material sau cel biologic, s-a dovedit, că atrage după sine cu necesitate progresul vieţii spirituale. Acest fenomen a apărut în Europa secolului XVIII, XIX ; şi XX, dar şi Statele Unite.

            Însă, până a ajunge la cele scrise anterior, simt nevoia de a relata povestea lui Apollonios din Tyana. Acesta era un predicator grec, după cum spune o legendă elenă, care a trăit aproximativ în aceeaşi epocă în care a trait Iisus, după cunoştinţele noastre, în a doua jumătate a secolului I. Iată ce spune despre acest predicator o carte apărută după apariţia Evangheliilor. Proteu-zeu grec al mării- i s-a arătat mamei lui Apolonios şi i-a spus că vrea să se întrupezeprin ea. Intr-o zi, ea a adormit şi a visat un grup de lebede care-i cântau un cântec. Trezindu+se, a născut un băiat în timp ce cerul era brăzdat de fulgere. După aceasta, începe viaţa de minuni a lui Apollonios, care săvârşeşte tot felul de miracole, mergând până la învierea morţilor. El alungă ciuma, opreşte cutremurele de pământ şi, când îi vine vremea să moară, se înalţă la cer. Acest profet grec din Tyana a fost cinstit chiar şi de unii creştini, iar împăratul Alexandru Sever, din secolul al III-lea, a aşezat chipul acestuia în casa lui de rugăciuni alături de chipul lui Hristos. Trebuie să subliniez că în Roma antică, alături de zeii romani erau veneraţi mulţi zei ai religiilor orientale. Astfel, împăraţii din dinastia Severilor din secolul al III-lea, venerau pe zeul sirian al soarelui, pe Iisus Hristos şi alţi zei. Însă pe Hristos nu îl percepeau ca zeu, ci ca un trimis al Cerului unde domneşte Dumnezeu.

            Revenind la cele spuse în primul paragraf, trebuie spus că progresul psihologic este coordonat, necesar progresului spiritual. Psihologicul face parte din partea spirituală a omului şi în marea majoritate se confundă, prin esenţă, cu ţintele urmărite de viaţa spirituală. Fără ştiinţa omului există o armonizare între lumea materială şi cea spirituală. Însă, Marx susţinea că există o dizarmonie dintre cele două lumi. Totuşi, istoria veacurilor ne arată că între cele două lumi a existat o confluenţă, nu de excludere, ci de tangenţiere. Cele două mari împărăţii ale existenţei, să le numim aşa, sunt coordanatele realizării unor scopuri propria, ce conduc spre cunoaşterea Divinităţii din noi. Cu cât ştiinţa moleculară, cibernetică etc înaintează spre adâncimile cunoaşterii, cu atât necunoaşterea adevărului se îndepărtează. Fiindcă „necunoscute sunt căile Domnului.“ Totul este o taină a Celui care a creat lumea. (DE LA VENIREA LUI IISUS PE PĂMÂNT TAINA A INCEPUT SĂ NI SE DEZLEGE…)

            Omul, în speranţa sa, de a deveni nemuritor, a inventat prelungirea la infinit a vieţii prin creaţiile sale religioase, artistice, filosofice, morale etc. Grija mereu prezentă a morţii l-a împins pe om la negarea vieţii, care devine mijloc şi pregătire pentru moarte. În acest context, Mihai Ralea bine spunea în Psihologie şi viaţă în “Viaţa Românească “, nr.2-3 din 1926, sau în studiul Definiţia omului unde găsim admirabila şi lapidara definiţie a lui homo sapiens: omul animal absurd din “ Viaţa Românească“, nr.7-8, din 1928.

            Eu, fiind un om religios, caut să-mi explic anumite probleme ridicate de civilizaţiile superioare, unde întâlnim inteligenţe care funcţionează în vederea realizării unor scopuri ce nu sunt aservite direct utilului. Să ne aducem aminte de Descartes care şi-a părăsit patria şi interesele pentru a putea gândi liber. La fel Spinoza, a refuzat strălucite situaţii materiale şi sociale pentru a continua până la moarte existenţa-i obscură de şlefuitor de lentile, Inteligenţa, în aceste, nu singulare cazuri, trăieşte din şi, pentru propriile-i nevoi, pentru cunoaşterea pură, pentru a putea gândi liber. Prin aceeaşi situaţie a trecut şi Eminescu al nostru. Prin aceste stări au trecut şi marii duhovnici, teologi şi sfinţi, dar de data aceasta pentru a medita, gândi şi a se ruga la unicul Creator, Dumnezeu. Sunt două alternative prin care au trecut şi trec marii gânditori.

            În astfel de cazuri însă, ea poate deservi interesele vitale ale trupului ce o poartă. Mă gândesc la pustnicii care s-au sacrificat în slujba rugăciunii dedicată lui Dumnezeu, a marilor duhovnici şi martiri din închisorile comuniste, la Arhimede care, în loc să-şi apere viaţa, moare apărându-şi figurile geometrice, la Filippo Bruno, a fost un teolog și filosof umanist italian din epoca Renașterii. Condamnat și ars pe rug de Inchiziție pentru concepția sa panteistă și pentru convingerea asupra infinității universului, idei considerate eretice, numele lui a devenit sinonim cu cel de victimă a obscurantismul. 

            În zilele noastre, când islamul doreşte o impuere prin forţă şi crimă, pe mapamond sunt omorâţi credincioşii creștini. O vină o are şi biserica creştină, inclusiv clasa politică, care în numele drepturilor omului, sunt îngăduitoare faţă de musulmanii extremişti. Exemplu înIn urma cu cateva zile, in Daghestan, a avut loc ceremonia de înmormântare a femeilor ucise de Duminica Iertării de un terorist islamic. Mii de oameni au participat la slujba pentru a le pomeni pe Vera, Ludmila, Nadejda, Irina si Vera. Un tânar de 22 de ani a început sa tragă asupra credincioşilor care ieseau după Sfânta Liturghie de la catedrala Sf. Gheirghe din Kizlyar. Strigând Allahu Akbar, teroristul a ucis pe loc patru dintre cele cinci credincioase, una dintre ele decedând ulterior, în urma rănilor, la spital. Femeile tocmai se iertaseră, potrivit rânduielii. Pe lânga cele cinci credincioase ortodoxe, au fost ucisi şi doi paznici musulmani.
         Teroristul a fost ucis de forţele de ordine.
         La înmormantare au participat în jur de cinci mii de oameni, printre care oficialităţi politice, ca premierul Daghestanului, şi alte personalitati locale. Arhiepiscopul locului, Varlaam, a săvârşit Litia pentru cele adormite şi a rostit un cuvânt de mângâiere, exprimându-se pentru strângerea rândurilor în faţa răului comun.
            Prin anii 1998 am fost la Bruxelles cu o bursă a Uniunii Europene acordatădă de doamna ambasadoare Karen Foog. Eram împreună cu filosoful Gabriel Andreescu. În acea perioadă am dorit să vizităm biserici din Bruxellex, Namur şi Anvers, dar toate bisericile creştine erau închise, în timp ce moscheele erau deschise pentru credincioşi. Oare, creştinismul dă înapoi? Legea vaselor comunicante se aplică şi în acest caz. Locul cedat este imediat ocupat de celălalt. Secolul XXI va fi islamic? Sau orthodox, ţinând cont că bisericile acestea de pe aproape toate meridianele lumii, adună în jurul lor nu numai români, dar şi credincioşi de alte confesiuni.

            În Albatrosul lui Baudelaire, în frumoasa traducere a lui Al. A. Philippide spune:
“Poetul e asemenea cu prinţul vastei zări,
Ce-şi râde de săgeată şi prin furtuni aleargă:
Jos pe pământ şi printre batjocuri şi ocări
Aripie-i imense l-mpiedică să meargă,“

            Aşadar, concluzionez, eseul propune o atitudine eroică în faţa existenţei, o concepţie care, în profida structurii antagonice a esenţei însăşi a lumii, spune da! Vieţii, cu toate cele: ateism, credinţă în Dumnezeu, Alah, Buda, Mahomed…
            Se pare că există o ciocnirea religiilor, depăşind pe cea a civilizaţiilor, de care vorbea Simuel P. Humtington.
            În prezenţa indiferentă a Universului care aşteaptă de la noi o lume tot mai raţională, mai dreaptă, mai bună, mai frumoasă. În timp ce omul a inventat înţelepciune, şi de atunci, încărcat de visuri grave, luptă să coboare cu trăinicie împărăţia cerurilor pe muşuroiul unde soarele lui Dumnezeu răsare peste cei buni şi peste cei răi, şi unde plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.