Actualizare, 27 mai 2017: din inepțiile…  unui CAMELEON

ATACUL COCOSTÂRCULUI – P Ă R O S
Autor, prof. Georgică MANOLE

Se spune că tot umblând pe un câmp ( neapărat literar ), cocostârcul-păros s-a întâlnit cu un alt animal: „Cine eşti tu?” / „Eu sunt un câine-lup!” / „Cum câine –lup?” / „Păi tata a fost lup şi mama căţea. S-au iubit şi am apărut eu. Dar tu?” / „Eu sunt un cocostârc-păros.” / „Cum cocostârc-păros?” / „Hai, lasă, mergi mai departe şi nu mai pune întrebări…”.
Pentru cei care cred că ar fi o simplă ficţiune îi asigur de existenţa animalului, viaţa dovedind că poate exista un rezultat al fecundării dintre cocostârc şi păros. Anul trecut, pe vremea aceasta, ne-a atacat, dar am legat ieşirea de existenţa nervilor de primăvară. Ne-a sărit la jugolară şi în vara anului trecut. N-am zis nimic, exploziile solare puteau fi cauza. Zilele trecute l-am văzut zburând când în rotocoale nervose, când planând peste tot ce crede a fi moşia lui literară.
Cocostârcul – păros e plin de subiectivism. Închide un ochi şi de acolo, de sus, te priveşte cu celălalt, care e unul de sticla. Dacă în raza de scănare se nimereşte şi revista „Luceafărul”, subiectivismul lui dă pe afară, transformându-l din precupeaţă în ţaţă, deşi el s-ar vrea măcar o nevinovată sibilă de Botoşani. Ţintind mult mai sus, până acolo unde poate zbura pasărea măiastră sau stau la taifas îngerii, nu-i putem recunoaşte decât, cu mari indulgenţe, un eventual rol de sibilă jalnică, deoarece cocostârcului – păros îi lipsesc amplitudinea şi, ce-i mai important, aureola. Iar în marile istorii critice ( sau dicţionare literare ) se intră nu doar pe bază de membru USR ci şi pe bază de aureolă. Încep să înţeleg de ce cocostârcii – păroşi nu au încăput în „Istoria…” domnului Manolescu. Ei nu sunt scriitori, ei sunt „scriitorinci” ( vorba inspirată a lui Dan C. Mihăilescu).
Pe gunoiul său , cocostârcul – păros e arogant. Pe alt gunoi devine om de cauciuc. Spunea Mircea Mihăieş despre aceste specimene: „… o lume a oamenilor de cauciuc, a indivizilor fără şira spinării. A păpuşilor respingătoare a căror flexibilitate morală nu e dovedită doar de slugărnicia inimaginabilă, cât mai ales de capacitatea de a se pupa, la nevoie, singure în fund”.
Cocostârcul – păros se dă baci peste o mulţime de astfel de oameni de cauciuc. Permanent le urmăreşte coeficientul de elasticitate, având grijă ca acesta să nu depăşească nişte parametri impuşi, emanaţi de mintea lui de presupusă elită. Atunci când Andrei Pleşu a enunţat celebra constatare asupra deciziei, cred că a anticipat apariţia oamenilor de cauciuc ce se vor supune acţiunilor tot mai insistente de lustruire a fundului cocostârcului – păros – cu – ochi – de – sticlă. Un astfel de om de cauciuc, cu numele de pământean rânghilescu, se asociază ideilor cocostârcului şi în revista acestuia dă câteva semne de încadrare perfectă în limitele cerute de fişa postului unui lustrangiu de excepţie.
Dar să le amintim constatarea Pleşu asupra deciziei: „Atunci când ai de luat o decizie eşti singur în faţa conştiinţei tale şi în faţa lui Dumnezeu şi trebuie să fii pregătit pentru orice consecinţă. Imediat după luarea deciziei descoperi: 1. de cât eşti tu în stare; 2. cât se poate face, cât îţi îngădui să faci lumea în care eşti; 3. cum arată lucrurile în intimitatea ta, o intimitate adesea promiscuă”.
În constituţia ţării oamenilor de cauciuc, a celor care stau în genunchi şi se închină cocostârcului – păros, zeul lor , ar trebui să fie scrise la loc de cinste cele trei axiome Pleşu privind decizia.
Cocostârcul – păros se vrea „poliţai din naştere” măcar peste literatura acestui judeţ, dar nu-i reuşeşte decât să fie un veritabil Pristanda. Efectul Pristanda l-am găsit explicat de actorul Marcel Anghelescu, cel care a jucat mult timp personajul caragialean: „Numai în clipa în care am găsit în Dicţionarul limbii române definită noţiunea de „pristanda” drept „ joc moldovenesc ce se joacă mereu când pe dreapta când pe stânga”, am găsit cheia orientării juste a personajului pe linia evoluţiei lui dramatice a oscilării între Coana Joiţica, Conu` Zaharia, Don` Nae Caţavencu şi lumea de mari şi mici profitori în care se învârtea”.
Cum ne aflăm în plin an Caragiale, să-i dăm voie cocostârcului – păros să se simtă bine, cel puţin un timp, în sucul său de veritabil Pristanda.