Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 1 (121), ianuarie 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

VULTURI, ȘOIMI ȘI CARAGAȚE

 Primit pentru publicare: 16 Ian. 2019
Autor:  Florin MEȘCA
Publicat: 19 Ian. 2019
© Florin Meșca, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE
Opinii, recenzii pot fi trimise la adresa: ionvistrate[at]gmail.com  sau editura[at]agata.ro

Nota:
Cronica unei cărți interesante (cel puțin) și incitante, o carte scrisă în manieră autobiografică din perspectiva lui Nicu Meșca, aviator pe avioane de bombardament în timpul celui de- Al Doilea Război Mondial și Sever Meșca, inginer navalist, fost spion al R.S.R., fost diplomat și politician (P.R.M.).
Lansarea cărții a avut loc pe 12 decembrie 2018, la Palatul Parlamentului, prezentarea ei fiind susținută de G-ral de Aviație (r.) Radu Theodoru și Prof. Univ. Ion Coja. 

Prin această nouă carte, Sever Meșca și-a propus să dezvolte, de bună voie, o nouă temă dificil de abordat, cea a istoriei mai mult sau mai puțin îndepărtate, mai mult sau mai puțin corect descrise. O temă dificilă datorită atât trecerii timpului (deci, supusă uitării), cât și a dificultății descoperirii dovezilor de netăgăduit. Căutare în arhive, găsire de documente, copiere, arhivare, sintetizare. Se observă însă, din parcurgerea textului, că întreprinderea este apropiată sufletului autorului, dorința de aflare a adevărului și patriotismul constituind motoare determinante în scriere, fără a-i dilua discernământul.

Dacă în primele apariții editoriale tema principală a fost una politică (vezihttps://florinmesca.blogspot.com/2017/01/trei-carti-politice-surprinzatoare.html), de data aceasta, după ce și-a desfăcut povestea (istoria) în două părți, autorul, folosindu-se de două personaje reale – Nicu Meșca, aviator în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, tatăl său, în Cartea I-Vulturi/un volum – și Sever Meșca, el însuși, în Cartea a II-a-Șoimi și caragațe/trei volume, ne-a purtat prin vremurile tulburi ale istoriei începând de la Războiul de Independență din 1877 și până în zilele noastre. În total, patru volume în format B5, cu un număr de aproape 1700 de pagini, scrise într-o manieră autobiografică, din perspectiva tatălui său – Cartea I, și a sa proprie – Cartea a II-a, apărute la Editura SEMNE, București, 2018.

În Cartea I, plecând pe biografia tatălui – Nicu Meșca, un fiu de țărani rămas orfan încă din primele luni de viață, dar iubitor de carte și visător tenace ce-și urmărește visul până la împlinirea lui – autorul reușește să recreeze atmosfera timpului, așa cum a fost ea și, din fericire, nealterată de note de subiectivism. Lucru care, ținând cont de relația tată-fiu, nu i-ar fi fost întrutotul imputabil.

Nicu Meșca, figura principală a Cărții I și prezență constantă în celelalte trei volume, s-a născut într-o familie de țărani care dau dovadă, încă de la începutul vieții lor comune, de caractere puternice și de hotărâre: el o răpește pe ea și ea se lasă răpită de el. Istoria noului cuplu își urmează cursul firesc (și obligatoriu) determinat de regulile stricte și sănătoase ale satului românesc: înțelegerea între noile neamuri, căsătoria și… fiul.

Urmează, pentru nou născutul Nicu, propria istorie, o istorie în care realul prezintă uneori aspecte de fantastic, fără a și fi.

Faptele:
-la câteva luni de la naștere, tatăl său, subofițer artilerist, cade pe câmpul de luptă undeva, în Ungaria;
-mama sa, țărancă fără carte, dar hotărâtă și tenace, cu el de mână, ia drumul Bucureștiului pentru a-și găsi dreptatea, aceasta traducându-se printr-o pensie pentru micul orfan – o obține;
-după un start școlar ratat, copilul prinde gustul pentru carte și începe să aibă aspirații diferite de cele ale celorlalți consăteni de vârsta lui – apare dorința de a părăsi spațiul limitat al satului, de a cunoaște lumea;
-Nicu Meșca, orfanul de război, are o întâlnire crucială cu prințul Bâzu Cantacuzino, aviator de renume care, după ce îl invită la conacul său din Tescani și-l tratează cu condescendență, îi devine idol și model – completând VISUL;
-bunica copilului, analfabetă, dar înțeleaptă fiind, văzând apetența nepotului pentru carte, o convinge și pe fiica ei, care și l-ar fi dorit gospodar în sat, și fac împreună eforturi deosebite pentru a-l putea trimite și întreține la școală;
-orfanul își vede visul împlinit și, ajungând aviator, are o ultimă întâlnire cu idolul său, prințul Bâzu Cantacuzino;
-face războiul pe Frontul de Răsărit, ca pilot pe performantele avioane de bombardament Ju88; numeroasele misiuni încheiate cu succes, dar și tragediile războiului îl marchează pe tânărul zburător; se prăbușește de două ori cu avionul în flăcări și este decorat cu „Virtutea aeronautică” și „Crucea Serviciului Credincios”;
-din cauza unor complicații de sănătate, nu luptă și pe celălalt Front, motiv pentru care, mai târziu, ocupanții ruși și noua orânduire îl vor eticheta în consecință și vor forța scoaterea lui din armată;
-se căsătorește la Brașov, din dragoste și i se naște un fiu;
-în urma unor neînțelegeri familiale divorțează, lui fiindu-i încredințat copilul, care nu împlinise nici trei ani;
-Nicu Meșca, noaptea, pe tren, obosit, dezamăgit, trădat, disperat (dar cu acea doză sănătoasă de optimism, de acel vag „va fi mai bine”), cu fiul de mână, se întoarce în satul părintesc, la origini, pentru un nou start în viață.

De ce am luat în considerare aspectul aproape fantastic? Pentru că, plecând cu un handicap uriaș în viață – pierderea tatălui imediat după ce s-a născut – sămânța încolțită a fost nevoită să lupte, să reziste la toate vicisitudinile vieții pentru a ajunge la maturitate și a-și împlini destinul. Și l-a împlinit: a învățat carte, s-a desprins de pământul acaparator al satului natal, a zburat asemenea păsărilor, și-a făcut datoria față de țară și i-a apărat fruntariile, s-a asigurat de urmași.

Tatăl lui Nicu, Dumitru Meșca, erou căzut la datorie pentru țară în pusta maghiară, prin sacrificiul său a atins sublimul și-ntr-un alt plan, cel subtil: i-a permis puiului să spargă singur coaja oului protector, să-și încerce aripile și… să zboare!

Ce-a reușit Sever Meșca prin acest demers? Mai multe:

-redă fragmente inedite din istoria românilor de la 1877 până la venirea comuniștilor, analizată prin istoriile înaintașilor săi;
-schițează satul românesc (arhitectura, ocupațiile, obiceiurile și educația) folosind aceleași instrumente de mai sus;
-aduce un omagiu tatălui său, prin relatarea dramaticei lui povești, de la naștere și până în primii ani de după al Doilea Război Mondial, cu aspirațiile, împlinirile, iubirile, trădările și dezamăgirile aferente unei vieți trăite la turație maximă – un gest de reparație necesară, chiar dacă postumă, adusă unui erou al neamului românesc.

După cum scrie generalul de flotilă aeriană Radu Theodoru în prefața la Cartea I:
… Cartea este și biografia unui sat românesc din poala Carpaților. Deopotrivă a vectorului ostășesc constitutiv al românității. Buniculcăzut în Ungaria ororilor lui Bela Kuhn, subofițer artilerist în Primul Război Mondial. Tatăl, adjutant aviator în al Doilea Război Mondial. El, autorul, nepotul și fiul de ostași, la rândul lui ostășind în războiul atipic dus zi de zi și secol după secol spre a păstra și fructifica românitatea…
… fac observația altui plus al acestui demers biografic: solidaritatea familială… motiv al unei încântătoare reveniri la matcă, adică în satul tatălui său, revenire colorată cu dulcea limbă locală, cu țărani autentici nu confecționați la masa de scris, cu viață sătească autentică, memorabile fiind mai ales femeile: bunica și mama tatălui, sat și familie care, la un moment de dramă personală se dovedesc a fi nodul existențial și energetic care permite realimentarea psiho-spirituală necesară unei noi decolări spre frontul de luptă cu viața…

Fragmentul de mai sus a fost inclus pe coperta IV a Cărții I-Vulturi.
…
Cartea a II-a-Șoimi și caragațe urmează, se poate spune, același curs:  destinul unui alt copil care pornește cu un handicap asemănător în viață, doar că, de această dată, este vorba de pierderea mamei, nu a tatălui, și nu într-un război purtat cu armele pe câmpul de luptă, ci într-altul al vechii trădări în dragoste.
Este autobiografia autorului, a lui Sever Meșca, una extrem de pigmentată, cu povești grozave, inedite, unele greu de crezut, dar… adevărate, verificabile. Povestea lui s-ar potrivi perfect, asemenea aceleia a tatălui său, romantismului, curentul literar în care personaje excepționale sunt puse în situații excepționale.

Structura Cărții a II-a este ușor de recunoscut, fiecare volum urmărind o anumită etapă a evoluției autorului, dar, în același timp, dezvoltând o temă anume, la care, se observă fără efort, autorul ține în mod deosebit.
Astfel, primul volum este dedicat școlii românești (elementară, gimnaziu și liceu), acelei școli în care performanța este la mare preț, în care profesorul este recunoscut pentru cunoștințele sale și pentru rolul său în societate (de formator de caractere), iar elevul este educat în spiritul respectului pentru cel de la care primește cunoașterea, pentru dascălul și mentorul său. Îmi permit o remarcă, aparent inutilă: este și firesc, atâta timp cât unul numai dă și celălalt numai primește! Cunoștințe!
Am scris aceste cărți și pentru a onora un anume sistem de învățământ făcut de adevărați apostoli, o anumită morală, un adevărat cult al valorilor… au existat chiar oameni remarcabili, cum am vrut să rezulte din această carte. Au existat vulturi, șoimi, dar și coțofene, cărora românii le mai zic „caragațe”. Oameni ai aspirațiilor înalte, dar și oameni de nimic, impostori, oportuniști, hrăpăreți, venali și delatori.
(Sever Meșca, extras de pe coperta IV, Cartea a II-a, volumul I)
Cu acest paragraf inclus pe coperta IV autorul îi deslușește cititorului și sensurile ascunse ale titlului cărții. Evident, în această simbolistică, de apreciat sunt „vulturii” și „șoimii”. Cât despre „caragațe”… le veți mai întâlni pe parcursul cărții.

Într-adevăr, pe parcursul primului volum, performanțele atinse în cei unsprezece ani de școală sunt explicate nu numai prin calitățile native ale subiectului, ci și prin eforturile și pasiunea profesorilor cu care s-a intersectat și care i-au marcat evoluția ulterioară. Cultura generală, baza intelectualului de mai târziu, temelia acumulărilor profesionale ulterioare, doar într-o astfel de școală se poate forma. Matematică, fizică, literatură română, limbi străine, sport, istorie, geografie, anatomie, biologie… nimic nu era neimportant pentru cineva care dorea performanța. Iar profesori competenți și dedicați, din fericire, existau. Întâlniri remarcabile cu oameni remarcabili, determinanți.
Impresionantă este și descrierea relației pe care o are cu mama sa vitregă, Zanzi, cea de-a doua soție a tatălui său, care îl îndrăgește din prima clipă și care-l crește ca pe propriul fiu. Calitățile mamei (așa o numește tot timpul)? Duioasă, maternă, protectoare, luptătoare când era vorba de a-și apăra copilul, frumoasă, talentată, spirit de sacrificiu. Dragostea aceasta nu se va dilua patru ani mai târziu, odată cu apariția unui nou membru în familie, Florin, cum nu se va estompa niciodată pe parcursul vieții. O dragoste reciprocă.

Probabil că volumul al II-lea va fi cel care va incita cel mai mult imaginația cititorului. De ce? Pentru că suntem introduși într-o lume secretă, cea a spionilor. A spionilor veritabili (fantomelor), a celor recrutați pentru inteligența, cunoștințele, patriotismul și spiritul de sacrificiu pentru țară. Nu avem de-a face cu o poveste de tip „James Bond”, ci cu una adevărată, contemporană, cu personaje cât se poate de reale, cu care poate ni s-au  intersectat pașii pe stradă sau am stat, vreodată, alături, vara, la o bere, pe terasă. Oameni aparent obișnuiți, dar care pot rămâne neobservați chiar atunci când făptuiesc lucruri mărețe. Mai ales atunci.

Sever Meșca ne povestește „pas cu pas” – ăștia-s alți pași! – felul în care a fost observat și analizat, recrutat și instruit și apoi trimis în lumea mare în marele război invizibil, cel al obținerii de informații utile pentru țară. Ne dezvăluie secrete (reținerile sunt evidente), în măsura în care acestea pot fi devoalate, de recrutare, de instruire, de infiltrare, de filaj și contrafilaj, de îndeplinire de misiuni, de „scoatere”.
De asemenea, nu evită un subiect delicat, cel al „defectărilor”, mult mediatizat fiind cel al generalului Mihai Pacepa. Pentru că mulți, în necunoștință de cauză (ca și mine, de altfel, până acum), îl considerau un erou, autorul/spionul Sever Meșca, om din interior (deci, cunoscător fidel al sistemului), descrie în detaliu împrejurările în care s-a petrecut „defectarea” și prejudiciile imense aduse țării și poporului român. Una dintre repercusiunile imediate: retragerea de urgență a tuturor agenților aflați în misiuni și de care generalul ar fi putut avea cunoștință, spionul din povestea noastră fiind și el afectat.
Cartea aceasta nu este destinată unui succes de piață sau de critică, ea este, parțial, un gest de admirație pentru oameni care, în pofida circumstanțelor, au făcut ceva bun pentru ei și pentru țară, parțial un gest de protest față de dispariția criteriilor de valoare etică-morală, față de desconsiderarea patriotismului, a hărniciei, a spiritului critic… am lăsat într-un anume moment ingineria pentru care mă pregătisem și am apucat-o pe calea unei activități pe cât de utilă pentru țară, oricând, în orice regim, pe atât de periculoasă pentru practicant – ofițer de informații externe – pe scurt, spion. O meserie apreciată (a „domnilor” spun nemții, a „inteligențelor superioare” spun anglo-americanii și francezii, a patrioților, a oamenilor curajoși, spun mulți) sau detestată (a imoralilor sau chiar a amoralilor, a mincinoșilor, a agenților dubli, tripli, sau cvadrupli, a oamenilor fără nimic sfânt, spun alții). Cei care mă cunosc și cititorii mă vor așeza, desigur, în categoria care mi se potrivește.
(Sever Meșca, extras de pe coperta IV, Cartea a II-a, volumul al II-lea)

Ca să ajungi un sportiv de performanță trebuie să-ți cultivi calitățile fizice și aptitudinile pentru un anumit sport. Pentru a ajunge inginer, profesor, medic etc. este suficient să studiezi câțiva ani și, gata, activezi în domeniul tău. Dar, ca să ajungi spion… atâtea calități sunt necesare! Plus un IQ peste cel mediu. Spirit de aventură, curaj, patriotism, versatilitate… Versatilitatea, în contextul subiectului (spionaj) cărții, devine o calitate des evocată de autor.

Nu, nu oricine are calitățile de a deveni spion – un spion eficient și util țării sale! Păcat că un spion rămâne încorsetat pe viață de jurământul dat la recrutare. Un jurământ în care, exceptând dragostea de țară și spiritul de sacrificiu, discreția rămâne o condiție sine qua non. Ca și în Cartea I-Vulturi, istoriile aproape fantastice chiar s-au petrecut, nouă, cititorilor, nerămânându-ne decât să ne folosim imaginația și să construim, bazându-ne pe acest minimum de relatări, noi scenarii pentru franciza James Bond.
Volumul al III-lea, la fel de interesant și de incitant, urmărește cariera de politician a autorului. De ce „interesant și incitant”?! Pentru că, în România post-decembristă, cu un popor încă needucat în spiritul  democrației, să fii membru (fondator) al P.R.M. nu era o… povară tocmai ușor de dus. Etichete de „naționaliști”, „extremiști” sau „naziști” se puneau foarte ușor și era dificil de găsit interlocutori onești al căror discernământ să funcționeze astfel încât noțiunile de „patriot”, „corect”, „incoruptibil” să rămână ceea ce sunt, adică calități.

Am spus că acest capitol este „interesant” și „incitant”. De ce? Chiar dacă te expui ca erou de roman, nu înseamnă că toate îți merg din plin, că ai parte doar de bogății, de funcții înalte, de femei superbe și ești primit în cele mai înalte cercuri. Să nu uităm că eroul cărții este un om obișnuit, unul care nu a încercat niciun moment să pară altceva decât ceea ce este, dar care, totodată, are conștiința propriei valori. Așadar, Sever Meșca, cum singur scoate în evidență la un moment dat (pag. 313), are și suișuri, și coborâșuri: a fost și premiant, dar și restanțier, a fost și promovat, dar și contestat, și înstărit (dar nu bogat), dar și fără surse de venit, și spion, și funcționar, și pe funcție de ministru, dar și șomer…

„Interesante și incitante” sunt relatările despre nebunia/zăpăceala/dezorientarea… din ministere, în general, din M.A.E., în special, pentru că aici l-a prins evenimentul din decembrie 1989 pe autor. În prim plan: „revoluționarii”. Sau aventurierii, fripturiștii, carieriștii… cum vreți să le spuneți celor tot mai mulți deținători de carnete de revoluționari (?!) și solicitanți de drepturi de… revoluționari.
Demisia din M.A.E., șomaj, respingeri la concursuri de intrare pe post pe motiv de supercalificare, vândut lucruri din casă pentru asigurarea existenței…
Ăsta-i erou?! – veți întreba.
Da, pentru că eroul, prin calitățile proprii, a depășit și acest moment dificil și și-a găsit (a câta oară?) drumul: a ales cariera politică, alăturându-se unui partid în a cărui doctrină și program credea: Partidul România Mare. Datorită pregătirii, tenacității și seriozității, a reușit, într-o primă fază ca, alături de colegii de partid, să urce formațiunea politică, în perioada de vârf, până la 20% în opțiunile de vot ale electoratului, devenind al doilea partid ca reprezentare din Parlament.

În mod firesc, a fost promovat în partid, a primit funcții în Guvern, funcții în Parlamentul României, funcții în Adunarea Parlamentară a Uniunii Europei Occidentale și în Adunarea Parlamentară a NATO.
„Interesante și incitante” sunt și relatările de la Consiliul Europei și întâlnirile cu politicienii de seamă ai vremii, intervențiile de la tribuna Parlamentului României și a celui European.

Din păcate, cu cât un măr este mai mare și mai frumos, cu atât cresc riscurile ca acesta să devină și găunos. La un moment dat, și „mărul P.R.M.” s-a stricat. A urmat demisia de onoare, exact în momentul de maximă „glorie” a Partidului. După care, acesta și-a și început declinul.

-Pentru că unul dintre membrii fondatori a părăsit corabia! – veți fi tentați la dreaptă judecată.
-Cine părăsește corabia când aceasta este pe val? – vă dă replica chiar autorul, dând și explicațiile de rigoare.

Am făcut o vreme politică și m-am retras dezamăgit de faptul că nu am putut face mai mult decât să iau atitudine publică. Am aparținut unui partid care a deranjat pe mulți deși se baza pe idei juste. Am luat poziție față de iraționalitatea unor prevederi ale Constituției. Nu am găsit sprijin…
M-am retras din această politică, nici democratică, nici totalitară, dar oportunistă, imorală și venală. Poate se va ridica o generație spontanee de tineri politicieni cu carte, patrioți, cinstiți, intransigenți, care să schimbe actuala stare de lucruri.
(Sever Meșca, extras din coperta IV, Cartea a II-a, volumul al III-lea)

Una peste alta, tetralogia „Vulturi, șoimi și caragațe” este o istorie corectă, (de)scrisă prin ochii a doi eroi, Nicu și Sever Meșca, tată și fiu, o istorie onestă și frumoasă, dacă o citim acum, după trecerea timpului și după ce evenimentele cunoscute și dureroase s-au mai estompat în conștiința comună, și nu suntem noi, cititorii, puși în situațiile limită ale eroilor. În ce mă privește, eu, Florin, fiul lui Nicu și fratele lui Sever Meșca, am încercat, în prezentarea aceasta, să fiu obiectiv și echidistant. Nu știu dacă am reușit. Ce știu cu siguranță: cartea trebuie citită și (chiar) studiată!