Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 3 (123), Martie 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Marin Ifrim, Buzău, membru al USR, la ultima vămuire, atent şi drept, ca întotdeauna, şi cu Gheorghe A. Stroia, cu „restul la 30 de arginţi„ ai lui…

Primit pentru publicare: 20 Mart. 2019
Autor: Ion N. OPREA, Membru Fondator de Onoare al Rev. Luceafărul
Publicat: 21 Mart. 2019
© Ion N. Oprea, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

             În luna lui Brumar 2018 s-a plămădit iar recent, la începutul anului 2019, la Editura Amonii Culturale, tipografia  Rotipo, s-a imprimat ca să ajungă la public volumul de versuri în care autorul, Gheorghe A. Stroia vrea să ne convingă de ceea ce a crezut şi stăruie: „Toamna iubirii a vieţii, a nostalgiei, a romanţei, a visului – încape într-o singură inimă cu chip de crizantemă”

        Am cinstea să iau la cunoştinţă chiar de la primele pagini de poezie-poezie, din prefaţa semnată de Marin Ifrim – Buzău, critic literar, membru al USR  de vreo 30 de ani, că autorul, Gheorghe A. Stroia, prin ceea ce pune în carte, este „un poet cu o largă viziune a vieţii”, eu, doar ca cititor, printre alţi referenţi, un fel de postfaţatori, fac comentarii de altă natură, la aginţii – motiv şi fundament pământean, în compediu, p.87-88, 17 noiembrie 2018:

        „Da, sunt şi rămân unul dintre cuceriţii lui Gheorghe A. Stroia, inginerul, poetul, eseistul, jurnalistul, colaboratorul la realizarea cărţilor mele – ce mai, academicianul de peste mări şi ţări – şi mă declar cucerit de cuvinele lui, care, în poezie de data asta, spune în cartea lui, cât buzunarul,  mai mult decât în alta format academic, de mă face, oriunde aş fi, să înţeleg, chiar şi cu închipuirea, esenţialul vieţii şi rostul celor 30 de arginţi, fără rest, hei, de dincolo… de ţinut minte…

           Arginţii, dincolo de bucuriile şi sporul omului, au însemnat lupte şi cuceriri, înfrângeri, cumpărări mai cu seamă – şi tu, Brutus?, raportarea Iisus Hristos- Iuda Iscarioteanul, aurul dacic ajuns în muzeele lumii, niciodată recuperat, ca şi marea parte a Tezaurului românesc aflat la Moscova -, războaie şi trădări, aşteptări, statul la pândă, că de arginţi, la plătit sau luat nu a scăpat nici chiar revoluţia bolşevică – Lenin cu trenul blindat trimis în misiune, înfrângerea românilor nu numai în luptele de la Turtucaia, că şi atunci generalii se lăsau ispitiţi de strălucirea a ceea ce face cu ochiul -, holocausul, invenţie nu doar hitleristă,  ca şi traiul neneacă, pe bani nemunciţi nu doar ai conducătorilor noştri de astăzi care-şi găsesc bunăstarea în certurile despre care numai poveştile cu arginţii, c-or fi mai mulţi decât 30, puţin contează, banul e ban şi până vom măsura cu gândul cel drept în Grădina cu suspine, mai bine mergem, după cum am fost povăţuiţi, în Grădina Maicii Domnului …

           Cum a fost sărbătorit la noi, la români, Ziua de 13 noiembrie, 100 de ani de la sfârşitul unuia dintre cele mai sângeroase conflicte din istoria lumii, – cu indiferenţa omului politic tip 2018 – unde România a fost parte, cu 23 milioane de oameni morţi pe glob până la armistiţiu, alte zeci de milioane în anii  care au tot urmat, apariţia bolşevismului fiind un stimulent în vânturarea argintului lumii, mă poartă cu gândul la ce va fi, nu doar în poezie, Ziua cea Mare, 1 Decembrie. Se va înţelege, oare, ceea ce spune Gh. A. Stroia, fie şi printre rânduri, dar mai ales expres, că pentru a fi pace pe pământul cu viaţă, pe cer şi Dincolo, în mările Lumii, omul, omul prezent şi al viitorului, săpător şi în Grădina Maicii Domnului, stăpânind  stihiile creierului, va face din cuvântul rostit sau scris, ca în cazul de faţă, în cele trei capitole ale cărţii lui, a noastră, poezia miraculoasă – fapta – care înlocuieşte arginţii, cei 30 la număr ori mai mulţi, cu ceea ce vrem să fie în lume, pace şi iubire, că rugăciunile ca şi amintirile sunt şi ele motoarele existenţei cu tot ce înseamnă împrăştierea întunericului, a nedumeririlor…?!

          In totul avem nevoie de soare, de lumină, de ploaie,  de aer curat, nepoluat, ca să ne auzim, să ne vedem faţă către faţă, să ne privim direct, ochi către ochi, fără suspiciuni,  că aşa cresc drept nu numai florile, înfloririle, familia creştină cu tainele ei, cum s-a scris şi de către membrii Cenaclului literar la distanţă, antologie, cu această temă…

       În Grădina Maicii Domnului, unde, chiar de se va schimba ceva în rugăciunea Tatăl nostru, să crească trandafirii iubirii, crucea de la mormântul la ai noştri să fie şi să rămână Cruce, Crucea de dor, ca îndemn spre bine, către acasă, cum e obiceiul şi portul, limba românească pe care o vorbim, scriem şi cinstim…

                                                Ion N. Oprea, 17 noiembrie 2018”.

        Cum am cinstea să am în bibliotecă multe cărţi semnate Gheorghe A. Stroia, dar şi toate cu numele Marin Ifrim, unele mici-mici în dimeniuni şi subţiri, dar, cum spunea tata, mustind de ceea ce eu zic că-i cunoaştere, argumentare, acum, nu pentru că Marin s-a dovedit a fi şi altfel de om, deosebit, şi ne-a lăsat cu automobilul de Buzău în drum, dânsul suindu-se mult mai sus, bun pentru sfântul Petru şi îngerii Lui la tot felul de vămuiri, iată-mă dându-i drepate şi în cazul celui atăt de preocupat de cum se dă… ”restul la 30 de arginţi”: „Gheorghe A. Stroia, prin  toată activitatea sa de până acum – lirică, publicistică şi editorială – este un nume care nu mai are nevoie de nici o prezentare. Puterea sa de muncă este uimitoare, contaminantă, tonică şi încurajatoare pentru  firile ceva mai domoale. Pariez pe viitorul ales al acestul om de cultură greu de ignorat, plin de vervă şi echilibru în aceeaşi măsură, un drept-credincios, fără tăgadă. Astfel de poeme am mai întâlnit la venerabilul poet buzoian  Stelian Grigore. Multă acurateţe, muzicalitate, canon clasic, dar şi versuri albe pendulând între argintul înţelepciunii şi caratele unor pepite de aur pur. Sunt convins că demersul liric al poetului Gheorghe A. Stroia poate influenţa colegi de breaslă, cititori şi exegeţi ai operei sale clădită pe un ţel moral la care alţii nici măcar nu pot visa/aspira…”

Cinstit, citind crezul semnat Marin Ifrim, nu credeţi că am fi avut încă  mare nevoie, multă vreme, de un asemenea nemritor şi pe pământul-Pământ pe care să nu-l vămuim?