Adelina Neascșu
De strajă
Se lasă noaptea pe masa tăcerii,
Peste zăpada fierbinte
Şi stau licuricii pe culmea visării,
De strajă peste cuvinte.
La poarta sărutului stau legi prohibite,
De strajă peste pajişti ce dor.
Doar licuricii au voie să intre,
Şi ei… doar în noaptea cu dor.
Alerg la coloana cu vârf ascuţit,
Să prind o fărămă de vis.
Străjerii m-au prins, m-au lovit,
Dar dorul mi-a rămas neatins.
Pot fi mii de păsări de foc temerare
Şi năzuinţe, tot atâtea, pot fi!
Dor liber de străji, ca mine nu are
Nimeni, nicicând, oricât ar iubi.
Nu, nu-s eu stăpână pe dor sau speranţă,
Nici pe licuricii din noaptea permisă,
Dar am ceva ce-l naşte şi-l ’nalţă,
Sărutând infinitu-n tăcere: „O uşă deschisă”
Paşii mei
Mă lovesc de idei,
Umbra gândului calc.
Scutur floarea de tei,
Scutur floarea de mac
Şi pun ziua de trei
Lângă zboruri ce zac
Ferecate-n cercei.
Paşi uşori, paşii mei!
Şi cum pot să mai cânt?
Şi ce pot să mai fac,
Să sădesc un cuvânt?
Şi cu ce să-l îmbrac,
Să pot iarăşi să ard,
Când mi-e dorul pribeag
Şi-s ciori negre pe gard?
Paşi stingheri şi zbor frânt!
Spulber floarea de tei
Peste garduri ce zac
Îngropate-n cuvânt.
Scutur floarea de mac,
Peste boaba de mei.
Mă lovesc de idei,
Ca de-un cântec şoptit.
Frunze duse de vânt,
Paşii mei pe pământ!
E miezul nopţii
E miezul nopţii. Singurătate.
Vuieşte, pierdut în zare, dorul.
A adormit uitat, pe deal, la mânăstire!
Nu-i nimeni să-i alunge cu dragoste fiorul:
Nici ciripit de păsări, nici licăriri de stele,
Doar un lătrat stingher, îndepărtat de câine.
Poeţii nopţii clare, înveşmântând ruine
În zaua şi armura vitejilor străbuni
Şi-nalţă iarăşi glasul, cu vuiet de Rovine,
Purtând pe umeri crucea istoriei de mâine:
Ei, prigoniţii soartei, voi preapatrioţi tribuni!
E miezul nopţii. Singur, uitat în inimi, dorul
A adormit flămând, plângând în somn, printre ruine,
Căci mâine îl aşteaptă doar scena şi actorul…
Acum… e somn şi noapte şi-un biet lătrat de câine.
Atât! …Şi-o lună-n doliu, plângând printre ruine.
Mi-am făcut sufletul fărâmituri
Mi-am făcut sufletul fărâmituri
Şi l-am pus pe pervazul ferestrei
Să-l cheme vrăbiile din cele patru vânturi,
Să le hrănească cu zboruri terestre.
Mi-am făcut sufletul caval în răscruci
Să mângâie truda drumeţilor singuri
Cu boare şi susur de ape adânci,
Pustiul să-l schimbe în crânguri.
Şi-mprăştiat în fire de iarbă şi muguri
Fac sufletul meu covor pentru paşi,
Să mângâie mersul, luându-i febra de gânduri,
Ridicând amintirii o piatră pentru urmaşi.
Te uită la vânturi, la vrăbii sau prunci
Şi vezi, fărâma din mine
Trăieşte-n ritm de caval şi ape adânci ?
Sau, negăsind vrăbii şi albie-n lunci,
E târâtă prin praf de vreun câine?
Doina copilăriei mele
S-au strâns bătrânii satului la poartă,
Să-şi facă planuri, veşti să-şi mai împartă…
Spinarea li-i de muncă-ncovoiată
Si fruntea lor de griji întunecată
Vorbeau domol şi-n vorba lor înceată
Părea că-ntreaga-nţelepciune-noată…
Aşa vorbeau cândva bătrânii mei la poartă!
Cântau bătrânii mei din sat şi din caval
De tresălta câmpia-n plâns amar.
Plângea tăcută salcia pe-al Vezii mal
Şi valul ei ofta de dorul altui val,
Hotarul Ţoncului de grija altui strâmb hotar.
Aşa cântau bătrânii seara doina de plugar.
Eram copil atunci, divanuri erau multe
Si pe la toate jocul mi-l purtam,
Şi-a mea pitişă, prinsa, râcă se aşezau s-asculte
Oftatul lor, cavalul, poveştile… şi nu ştiam
C-avea să vină ziua cu multe neştiute.
«Ehei», bătrânii mei mi-ar zice, «crescuşi, copile fără minte!»
De cântul lor, de vorbă şi caval mi-a tot fost dor;
De divăneala seară după seară!
De-aş putea da timpul înapoi, uşor-uşor,
Le-aş spune c-am trăit o primăvară,
În care am uitat că am să mor.
Le-aş spune de Isus bătrânilor din praful de la ţară.
Metamorfoză
Nedumerirea vieţii în petale-mprăştiate,
Se schimbă-n floare de magnolii.
Se-adună florile însângerate,
Să-mi schimbe-n nuntă ale vieţii dolii.
Îi e permis poetului să schimbe ce doreşte,
Când stă în faţa operei ca-ntr-un mormânt,
Din care vrea să vadă un cântecel cum creşte
Şi cum să schimbe-n raze întunecatul gând.
Dar nu-s permise vieţii vise destrămate,
Decât când flori de colţ sădeşte-n aspra stâncă.
Şi-i e permis iubirii crunt să tacă,
Când vara-n crânguri a-ncetat să cânte.
Stejarul de pe deal
Se lasă seara peste dealul plâns
Şi soarele-i zâmbeşte stejarului stingher.
L-a biciuit tăcerea, sub peticul de cer!
Şuvoiul atâtor ierni l-a măcinat pe-ascuns.
Cum de mai plânge seva în crengile-i, te-ntrebi?
Stă singur în viroagă între poieni cu cetini!
Un porumbel sălbatic şi-o gâză-i sunt prieteni
Şi soarele, ce-i cântă peste zăpezi şi cetini.
Stejarul de pe deal îmi cântă ades în zori,
Când rândunica doarme în cuibu-i de la geam.
Străbate depărtarea cu visele-i din ram
Şi-mi pune vară-n suflet, pe gând, cununi de flori.
Ce taină poartă-n sevă, de cântă peste ere,
Când fraţii lui au ars de secole în vetre?
Se poate că sămânţa s-a strecurat prin pietre
Şi lupta pentru soare i-a dat cumva putere.
Îl simt al meu, martor durerii mele
Şi-n ramură cu ghinde-mi veghează deşteptarea.
… Şi-un porumbel sălbatic străbate depărtarea,
c-o creangă de măslin şi-o jerbă de albăstrele.
Drumeţul
Târziu, în noapte, stele sclipesc fără lună şi fără poeţi.
Gândul că e cer, mai încălzeşte inima zării pustii.
Zgomot de ape, zgomot de paşi, de pietre pe dealul cu vii,
Zgomot de şoapte orfane, bătând străine la porţi.
Nu-i nimeni pe drum. Se sting luminile-ncet,
Grija şi ea adoarme c-un ultim căscat de copil.
Odihnă! Trecătorul se-aşează lângă o poartă umil
Şi capul îi cade prea greu de truda din piept.
A bătut la poartă. Nu-l mai certaţi şi voi, stele!
Dar cine să poarte şi grija truditei lui şoapte?
Sunt zorii, de-acum… Noaptea îşi duce mantaua departe.
Şi pleacă drumeţul, spre alt licăr de perle..
Cine-i drumeţul? …Poeţii s-au deşteptat la amiază.
Nu-l mai zăreşte nimeni! Caniculă … sau ceaţă?
Cine-i drumeţul? Te du la poartă spre dimineaţă
Şi-ai să-l cunoşti. E Dorul! Doar el mai veghează.
Drept de autor © 2009-2024 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania