Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 8 (128), August 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Literatura universală ne minte: criminalii ucid fără remușcări și mustrări de conștiință!

Primit pentru publicare: 07 Aug. 2019
Autor: Dr. Ionuț ȚENE, Cluj, membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România
Publicat: 08 Aug. 2019
© Ionuț Țene, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE
Opinii, recenzii pot fi trimise la adresa: ionvistrate[at]gmail.com  sau editura[at]agata.ro

În general s-a creat premisa indusă în sute de ani de literatură universală, prin personajele complexe descrise cu mare acribie și talent de către marii scriitori ai lumii că, în general, criminalii au mustrări de conștiință și remușcări după fapta comisă. La bibliografia școlară avem imaginea eroilor homerici care plâng după ce ucid în războaie. Cu toții am făcut în liceu, la analiza literară profilul lui Raskolnikov din ”Crimă și pedeapsă” de Dostoievski, care deși s-a crezut pentru o clipă Dumnezeu, după ce a ucis-o pe bătrâna pentru banii de sub saltea a realizat ceea ce a făcut și intreaga narațiune devine o interogație despre păcat, rău și mântuire. Pe aceeași structură interogativă e construită și identitatea psihologică a lui Smerdiakov din ”Frații Karamazov”: dacă va suferi pedeapsa divină după ce a făcut crima, dacă e corect să aleagă răul, nu binele. Aceste dileme morale descrise de literatura universală a creat în opinia publică mondială imaginea criminalului chinuit de propria conștiință. Foarte fals, viața ne învață că criminalul este lombrosian. Chinurile interioare ale prințului Hamlet, dacă să-l ucidă pe amantul mamei sale – regina, care i-a ucis tatăl-regele pentru a îi lua tronul până la toate poveștile despre ”a fi sau a nu fi” inserate în romanele de literatură universală s-a creat profilul psihologic general al criminalului cutremurat de propria conștiință. Realitatea în schimb a ucigașilor cu sânge rece de la Gheorghe Dinică din Caracal, până la Râmarul sau ucigașul cu ciocanul din dosarul ”Someșul” din perioada Clujului comunist, ne contrazice percepția literaturizată. De multe ori vedem la televizor vedete care au ucis din culpă în accidente de mașină un om sau trei oameni și fac în continuare emisiuni umoristice fără să fie deranjați de complexe morale. Criminalii se pare că nu au nicio mustrare de conștiință. După ce ucid cu sânge rece, apoi beau bere sau vin de la frigider și-și fac grătare. Ei ucid ca și cum am călca noi ceilalți din greșeală o muscă sub talpa piciorului.

Tipologia lui Gheorge Dincă, care le-a ucis ca și cum ar ucide un țânțar pe Luiza și Alexandra se apropie mai degrabă de profilul lui Hannibal Lector din romanul ”Tăcerea mierilor” de Thomas Harris sau cu jocul genial al lui Alain Delon în ”Plein soleil”, unde înainte să fie prins de poliție pentru ”crima perfectă” își spunea în șoaptă: ”sunt cel mai bun…”. ”Casa ororilor” era după chipul și asemănarea psihopatului criminal Gheorghe Dincă, care ucidea și se pare dădea carnea fetelor să o mănânce câinii lupi, așa cum declară mama Luizei. Complice indirect cu crimele lui Gheorghe Dincă sunt și autoritățile locale care s-au făcut că nu văd ani de zile ce se întâmplă în curtea lui Gheorghe Dincă, din indolență, incultură și nepăsare. Unde era poliția de proximitate? La fel au o parte de vină și vecinii care nu au auzit niciodată țipetele disperate a cel puțin trei adolescente care au strigat din curtea ororilor disperate și fără șanse de supraviețuire. Indolența, nepăsarea sau complicitatea morală a poliției, procurorilor și vecinilor din Caracal se extrage din mentalitatea generală a societății care încearcă să ignore răul, să-l oculteze. Satana te are câștigat în parte, atunci când îl ignori, când crezi că răul nu există. Imaginea indusă de literatura universală și societate este că întotdeauna criminalul are mustrări de conștiință, e umanizat în parte, deci un bătrânel ca și Gheorghe Dincă poate fi ignorat de o comunitate întreagă pentru că nu se dă de ”ceasul morții”, cu mustrări de conștiință ca în comentariile literare, la vreo terasă cu berea pe masă, ca între vecini, după ce a ucis-o pe Luiza sau Alexandra. Victoria răului se bazează de fapt pe ignorarea acestuia în societate. La Caracal, Hannibal Lecter a învins? De moartea Luizei și a Alexandrei este indirect vinovată și comunitatea pentru ceea ce s-a întâmplat, care a ignorat ani de zile semnalele care veneau din partea răului, care nu are niciodată mustrări de conștiință. După ce a violat-o pe Alexandra, monstrul din Caracal a mers să cumpere cremă de mâini pentru a o îngriji ca să o țină pentru plăcerea proprie ca pe Luiza înainte de a o ucide cu sânge rece și a o arde într-un butoi, fără ca poliția și vecinii să afle sau să simtă ceva suspect, pentru că nu-i așa: răul nu există….? Perspicacitatea și eroismul Alexandrei de a suna la 112 i-a dat planurile monstrului peste cap, care a ucis-o imediat ca să șteargă urmele. Restul e tăcere…