Revista Luceafărul: Anul XII, Nr. 1 (133), Ianuarie 2020
V-ați iubit vreodată țara?
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

   Încep să mă nasc

Primit pentru publicare: 13 Ian. 2020
Autor: Prof. Vasile LEFTER, Focșani
Publicat: 14 Ian. 2020
© Vasile Lefter, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

       Într-un adevărat laudatio aniversar, primit de la un discipol trăitor pe plaiuri botoșănene, cărturar din galeria lui Ion Barbu, găsind puncte de tangență între matematică și literatură,

Mi se scria: „Nu știu dacă este un avantaj să te naști în aceeași zi cu Mihai Eminescu, dar cei veniți în lume pe 15 ianuarie trebuie să fi fost mângâiați de o vibrație specială.”

       E minunat să te crezi ales de ursitoare pentru Zodia Capricornului, vegheată de spiritual cosmic al fenomenului Eminescu. De fapt, eu am început să mă nasc de pe 13 ianuarie. Fiind un prunc ascultător am așteptat ziua de 15, primind vestea că se va naște cel mai mare colportor de sensibilitate românească, pașaportul nostru de colindat prin lumea largă.Dorința de a fi în Zodia luceafărului poeziei românești mi s-a îndeplinit.

       Am scris despre poetul nostrum national sute de eseuri. L-am evocat de la catedra-amvon și de la tribunele din spațial public Lecțiile despre Eminescu au nevoie de un ritual. Un costum de sărbătoare, un ecuson cu chipul de zeu al poetului,un fond muzical discret, care să faciliteze o receptare sinestezică, amplificatoare a unei receptări totale.

Toate acestea ar putea duce la concluzia că sunt un fanatic? Eroare. A-l sluji pe Eminescu este o mare onoare, este o recunoaștere a valorii unui roman din pleiada celor care se nasc la o mie de ani o data! La unele popoare, acest miracol nu se întâmplă niciodată! 

       Bucuria de a cita versuri din lirica eminesciană este unică și m-a urmărit de-a lungul vieții. Nu cred că există temă care să nu poată fi potențată cu stihuri eminesciene. Adolescenții zilelor noastre nu mai sunt dispuși să memoreze reflecții lirice eminesciene. E vremea tehnologizării excesive. Nimic nu se compară însă cu acele conotații ale imaginii artistice!

Poetul vizionar, cu geniul său nativ hrănit de tot ce este al patriei, trece peste veacuri și comunică conaționalilor idei  generatoare de speranță și credință în valențele creative ale acestui popor miracol, care a trecut prin vitregiile vremurilor. Trecutul est izvorul speranței într-un viitor mare. Și peste alți o sută de ani crezul eminescian din „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie” va rodi în inimile și cugetul urmașilor: „ Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie/Țara mea de glorii, țara mea de dor ?/La trecutu-ți mare, mare viitor!”

         Poetul devenirii noastre împlinește pe 15 ianuarie 170 de ani de la naștere. Doar 39 i-a trăit printre ai săi. Pentru restul, a ales nemurirea.
 Continui să cred că sărbătorile de iarnă se încheie cu ziua de naștere a poetului „nepereche”, hărăzit de Creator să ducă în vreme ființa noastră națională. 

Mi-aș dori un studiu cu titlul „Sacru și profan în lirica eminesciană.” Am înțelege poate că adevărata coloană fără sfârșit a operei eminesciene este credința. Poezia „Rugăciune” poate fi un argument incontestabil. Românii sunt un popor cu precepte creștine: „Crăiasă alegându-te/Îngenunchem rugându-te/ Înalță-ne, ne mântuiește/ Din valul ce ne bântuie,/Regină peste îngeri,/Din neguri te arată,/Și pururea fecioară,/Marie! 

Cu astfel de stihuri-evlavioase, cum să nu speri că aparții unui popor ales? Ca toți românii mei dragi, voi trece prin vreme, atât cât îmi este scris, în astre, Dorul de bădița Mihai ne va face mereu optimiști, mulțumind Domnului pentru fiecare zi , în care fericiți  vom rosti cu ochii spre înalt:

 Încep să mă nasc!