needitat…

Un vis-univers de o clipă…

Motto: „Adevărul aur? După aur aleargă toți, de adevăr fug toți.” (M. Eminescu)

…Am fost curios, mai demult, dragi prieteni,
la naștere, cred… pe atunci, mai exact,
să știu (nu-i normal?) ce e Viața-
firește, aici voi include organic și Omul,
si Lumea, și Versul, plus tot ce mai vreți…
Ați spus (și-)Adevărul, așa e?
În cele mai mici amănunte, notați,
cum curge la vale pe firul lui logic,
și, deci, omenește vorbind,
tot-tot… ei, mă rog, nu chiar tot, pe aproape,
i-un fel de a spune c-am fost curios,
nici vorbă să-ntreb sau să fiu întrebat,
să-mi ceară comisii pedante părerea-
consult democratic modern,
așa se numește întregul proces
iar dreptul de vot, cel politic corect,
e trendul din fashion, la modă,
aceasta-i tendința de astăzi, se știe…
………………………………………….
De fapt, eu, aici, pe bătrânul Pământ,
trăind inocent în trecut, viitor,
nicicând în prezent, m-am trezit
turist pelerin pe un drum presărat cu necazuri,
cu boli, cu dureri și cu lipsuri,
convoi, experiențe amare și lucruri ciudate,
un șir de năluci din Cutia Pandorei,
tăiat, fragmentat pe alocuri de-o floare, de-un cântec,
de-un zâmbet candid de copil,
de-o rază de soare, de-o vorbă frumoasă,
pe scurt, fericiri de moment, bucurii,
mai mult, mai puțin, mai adesea deloc observate
din goana acerbă de la… până la…,
dar toate acestea vin greu, foarte greu,
cu muncă și chin, efort, disconfort,
pe când celelalte, de rele vorbesc,
n-așteaptă, în sens figurat,
nici sfertul din zero măcar-
vin singure azi și oricând,
purtând un stigmat asumat,
un blam radical- musafiri nedoriți…
………………………………………….
Desigur, vă rog să rețineți
că eu m-am convins, repet, m-am convins,
o știu mult prea bine că toți vom avea un sfârșit,
mai lent, mai rapid, cine știe
când cade Eterna Cortină,
cândva la un sunet de gong,
acela ce-anunță că suntem la capăt de drum-
biletul expiră, acum coborâți,
peronul, pe dreapta, pe stânga, alegeți,
iar Moartea, feroce, cumplită,
un înger sinistru, în fracul lui negru,
cu ochiu-i ciclopic pândește-n răspântii de drum,
în timp ce pitici-mușunoaie visează o treaptă în plus,
giganți-Everesturi dispar cât ai bate din palme,
zadarnică trudă-
iluștri savanți de prestigiu
cu Minte-de-Om-Necomun
nu pot să pătrundă acolo,
în punctul de start al planetei Pământ
din care țintește Incert-Nedoritul-Final…
…………………………………………….…
Senin, reflectez, clandestin pasager
pe-o punte de navă celestă, pe Terra,
privind prin cupola-lunetă spre ceruri
spectacol-hubloul deschis generos de natură,
secvențe-imagini din basme,
cad turme de astre în haos, flagrante delicto,
zburând cu viteze-n secunde lumină
cu mii și cu mii de zerouri,
văd stele sprințare jucând comedii,
fantasme comete-n fugare sclipiri
cu-n tunet teribil se aruncă-n oceanul cel mare,
un pumn de smaralde albastre-ntr-un val de noroi,
fâșii de lumină străbat necuprinsul de noapte,
de-a pururi fundalul cortinei
ce-acoperă scena terestră pe care
se joacă un teatru absurd,
amestec sibilic de vorbe amare
în care un Mâine-i mai rău ca un Ieri,
Nimicul e Rege, hulit Adevărul,
vetusta Morală se stinge ca gheața la poli,
Dreptatea-i himeră, iar Albul e Negru,
Apus, Răsăritul, la Nord e un Sud,
chiar simplul cuvânt, cel odată rostit,
ei bine, un simplu cuvânt
i-un glonț de argint ce ucide perfect,
iar Banu-i Stăpân enigmatic
sfidând matematic un strict necesar,
mai multul obtuz cabotin
ce-și poartă risipa în tolbă
li-i Crezul acestor furnici obsedate de aur,
imperii de glorii, măriri efemere,
câștigă sau pierd, și pe rând, step by step,
din nou, generații o iau de la capăt
și doar Suferința e solul fertil,
matricea primară cu cifru secret,
aceea în care Ideea-de-Geniu dă rod,
îmi spun, și mă uit dezolat spre tabloul lugubru
cu Viața, cu Lumea, cu Omul,
și încă aștept din cutia cu iele Speranța
că-n Versul ingrat voi găsi
dezlegarea bizarei șarade,
răzlețe frânturi dintr-un cod ancestral…
………….…………….……………………..
Nu poți să-nțelegi ce înseamnă ceva, nu ai cum,
ființă sau lucru, decât când îl pierzi,
da, pur și simplu,
devine o umbră în neantul abstract și-l regreți,
mai mult, tot mai mult, tot mai mult,
și-atunci, doar atunci, o să afli
cât costă în Justa-Balanță,
să-i spunem emfatic sublimă valoare sau prețul real,
pe care cu toți îl plătim într-un fel
și nimeni nu poate să schimbe ceva,
nici martori credibili, nici probe-n instanță,
nici top-lamentații,
nefastul parcurs e același,
acesta-i Secretul-cel-Mare al Vieții,
un dar de esență divină, superb, evident,
cadou cu un „după” temeinic criptat,
pricepeți, prieteni, i-o taină,
o taină ermetic ascunsă,
îmi spune convins înțelept-Filozoful,
i-un vis-univers de o clipă,
declamă în versuri romantic-Poetul…
…
„A ieși în publicitate nu-i glumă. Mai de multe ori îmi pare rău c-am publicat ceea ce am publicat. Este o zicală din bătrâni: gura să aibă trei lacăte: în inimă, în gât și a treia pe buze. Când îți va scăpa cuvântul din inimă, să nu scape de celelalte, că dacă ai scăpat-o cu vorba din gură, n-o mai prinzi nici cu calul, nici cu ogarul, ba nici cu șoimul. Trebuie să cumpenezi de o sută de ori o scriere, până ce-o dai publicității.” (Mai 1869, Poetul Mihai Eminescu, confesiune unui bun prieten)