Tudor PETCU

Despre dilemele morale

Faptul de a fi moral a reprezentat in toate timpurile si, desigur, in toate locurile, nu atat o provocare la adresa unei constiinte umane adesea ispitita de mrejele orgoliului si de un narcisism cel putin ontologic si intelectual fata de propriul sine, pierdut de altfel intr-o sineitate derizorie, cat mai cu seama o aspiratie la depasirea obstacolului pentru atingerea pragmatei, adica a starii de aruncare in fata necunoscutului ca inteligibil. Nu intamplator, morala a fost identificata cu o multitudine de virtuti, desi unele dintre acestea cu siguranta ca pot fi puse la indoiala sub aspect atat conceptual, cat si sub cel al insesi capacitatii comportamentale a omului la nivel psihologic si inconstient de a cunoaste efectiv puritatea rationala si empirica a unor astfel de virtuti atata vreme cat se da uitarii imposibilitatea noastra de a patrunde pe taramul perfectiunii, intrucat singurul factor determinant pentru evolutia morala este tendinta de perfectabilitate permanenta, care se afla intre doua coordonate fundamentale si anume: spatialitatea si temporalitatea. Desigur, raportandu-ne la acestea din urma, inetelegem ca morala ca atare nu poate fi conceptualizata si supusa unor judecati analitice care sa intruneasca conditiile descoperirii tuturor adevarurilor fundamentale si necesare. Dimpotriva, ea se situeaza in continuare la nivelul unei dileme cognitive, la fel de necesara ca si adevarurile, in a carei cautare asidua ne aflam, pentru ca oricand dilema implica in totalitate asumarea unei trairi in sensul intelegerii semnificatiei actului comuniunii pe care tindem sa-l savarsim in scopul plenitudinii morale a spectrului nostru fiintial.
Comuniunea este fara indoiala una dintre caile principale care ne permit confruntarea cu perasul actional, afectiv si emotional in lupta noastra interioara in masura in care totul se reduce la cadere ca mijloc de inaltare. Caderea priveste intr-adevar individualitatea ca parte a comuniunii, dar inaltarea are loc numai in comuniune, avand in vedere ca omul cazut trebuie sa se agate de cineva sau de ceva-ul ca ceva al altcuiva in efortul sau perpetuu de revenire sau de ridicare. Iar astfel de momente, caderea si inaltarea fac obiectul actului comuniunii la care s-a facut referire cateva randuri mai sus si de asemenea, comuniunea in ansamblul ei nu ar mai fi comuniune daca nu ar exista spatialitatea si temporalitatea. In fond, orice savarsire morala, indiferent daca duce la cadere sau la inaltare are loc intr-un anumit spatiu si intr-un anumit moment care marcheaza intr-un fel descoperirea ulterioara a unui nou sens moral. De aceea, am fi indreptatiti sa vorbim mai degraba despre dileme morale decat despre o autenticitate teoretica a moralei.
Pe de alta parte, nu putem sa nu ne intrebam cum ar trebui sa percepem aceasta problema a temporalitatii si a spatialitatii care, consideram noi, implica actiunea morala in integralitatea sa. In ceea ce priveste spatialitatea (Räumligkeit), ne referim propriu-zis la prezenta noastra fireasca intr-un spatiu, fie ca este el public sau unul restrans de libertate, prezenta pentru care insa noi nu avem niciun merit, intrucat este un dat existential asemenea gratiei divine. A trai intr-un spatiu prespune participarea directa sau indirecta la devenirea sa, si nu in ultimul rand asigurarea unei legitimari rationale a acestui spatiu. Chiar si simpla stagnare actionala individuala sau a unei comunitati restranse de indivizi contribuie la pulsiunea spatiala a carei manifestare se datoreaza in cele din urma asa-zisei diversitati comportamentale colective, ceea ce ne da si mai mult de inteles de ce morala se infatiseaza in prima instanta si cel mai adesea ca unul dintre cele mai impenetrabile mistere existentiale.
Luand in considerare si celalalt aspect, adica cel al temporalitatii (Zeitligkeit), nu ne focalizam atentia numai asupra faptului ca o anumita actiune morala are loc intr-un anumit moment, implicit in timp, pentru ca este de la sine inteles, ci in primul rand asupra a ceea ce-am putea numi logica a temporalitatii, sau, de ce nu, logica psihologica, evitand, desigur, riscul, de a ne lansa intr-un joc de artificii tehnice. Deseori, ne intrebam, oricat de banal si absurd ar suna: de ce am ales sa fac asa si nu altfel in acel moment si nu in altul ? sau ce rost au avut toate actiunile mele din acele momente ?. Sunt intrebari menite nu sa lamureasca sensul unei facticitati temporale, ci sa ne determine pe noi insine sa intelegem ca ceea ce am ales sa facem la un anumit moment reprezinta un eveniment ca intalnire si reintalnire cu propria viata, eveniment care o data receptat in timp va facilita atat o corecta folosire a liberului arbitru, cat si eliminarea treptata a erorii din actiunile noastre ulterioare, indiferent daca alegerile morale anterioare au fost bune sau rele in sine.
La fel de adevarat este si ca spatialitatea si temporalitatea nu pot fi intru totul intelese daca nu surprindem si acceptam punctul de mediere dintre cele doua si anume starea de impotrivire (Gegenständigkeit) al carei rol fundamental este acela al revolutiilor interioare care cuprind pur si simplu sinele propriu dar si lumea impersonala (Es-Welt) la care ne raportam prin acelasi sine pentru ca in cele din urma insesi actiunile noastre de a ne diferentia unii de ceilalti duc la o ratacire a fiintei noastre intr-un spatiu impersonal, iar un asemenea spatiu se datoreaza tocmai asa-zisei stari de impotrivire. Cu alte cuvinte, este o impotrivire nu numai la adresa celorlalti, cat mai ales la adresa spatiului si timpului cu care omul ca actor rational si moral este nevoit sa se confrunte iar ratacirea sa intr-un orizont impersonal nu reprezinta altceva decat starea de cadere (Verfallen), fireasca pentru momentul inaltarii care presupune patrunderea pe taramul lumii Celuilalt, acelui Tu dincolo de aparante si de limbaj (Du-Welt) pana la intrepatrunderea mutuala efectiva si decisiva dintre mine si celalalt. Vorbim intr-un fel de acel joc cu destinul in urma caruia, dupa cum ar fi spus si Martin Bubber eu ma pierd in tine si tu te pierzi in mine pana la plenitudinea actului comuniunii sau trairii unuia cu celalalt (miteinander).
Asadar, morala pentru a fi inteleasa, mai intai trebuie traita si acceptata ca lant de experiente personale si de asemenea, pentru a fi traita, se impune stricto sensu un abandon emotional in relatia noastra cu spatiul si timpul in care ne este dat sa traim pentru ca o autenticitate ca mod de viata nu se poate contura decat o data cu asumarea misterului naturii umane ca taina.