ÎNTRE REALITĂȚI ȘI JUMĂTĂȚILE DE MĂSURĂ

Hai să dăm mână cu mână

Cu COVID-ul dimpreună.

Așa-i scris în cartea sorții

Unora le-o fi mai bine

Noi doar să ne plângem morții.

Cânticel popular de sezon

Asta e !

După cum se vede, COVID-ul încoronat nu afectează numai plămânii oamenilor pe care poposește, ci urcă mai sus, prin zonele de spiritualitate, mai ales când căile pe care circulă sunt pavate cu bune intenții. Ca și iadul.

Nu, nu sunt vorbe de clacă, ci susținute de fapte ”fragrante” (cum spunea cel de al treilea om în stat, domnul mecanic Zgonea) care nu pot fi contrazise. Să le luăm pe rând.

Eram copilandru și se întâmpla ca atunci când asurzeam urechile celor mai mari ori făceam câte o boacănă, tatăl unuia dintre copii ne admonesta : ”… potoliți-vă… că de nu … cobor milităria din pod !”.

Măi să fie ! Tatăl amicului nu era militar, ci funcționar la primărie, dar dacă făcea apel la militărie știa el ce știa și fără doar și poate că era vorba de ceva care punea ordine în lucruri. Dar ce nu înțelegeam nici să mă tai, era că o ținea în pod, în loc s-o aibă mai la îndemână.

Timpul și-a văzut de ale lui, războiul și urmările lui nefaste m-au făcut să înțeleg rolul și locul armatei în viața oamenilor, iar la vremea lecturilor, l-am cunoscut pe Moș Teacă al lui Bacalbașa, și m-am amuzat de spumoasele aventuri ale Bravului soldat Șvejk. Când a fost vremea mi-am luat porția de militărie la un regiment super-cazon din Bacău, de unde m-am ales cu pierderea urechii stângi, urmare unei oto-mastoidite tratată la infirmeria cazărmii. Dar respectul pentru armată a rămas la cotele cuvenite.

Ca profesionist, m-am aflat în bune relații cu colegii militari, și măr­tu­risesc că în timpul regimului trecut, grație unor profesioniști de primă mări­me (e suficient să–i amintesc pe profesorii Mircea Olteanu și Vasile Cândea), medicina militară, cu mai multe posibilități decât cea civilă, era mai avansată decât sora ei și a fi pacient al Spitalului Militar din București era o garanție a reușitei. Ca și acum.

În urmă cu ceva vreme, oricum, înainte de urgia COVID, scriam într-o gazetă că situația în care ne aflăm este foarte apropiată de cele care impun un regim militar, dacă nu o dictatură militară adevărată. Nu glumeam. Prea multă deșănțare și lipsă de respect pentru lege, prea multă domnie a bunului plac, prea multe fărădelegi rămase nepedepsite, nu ne reușea nimic, țineam ca orbul de bâtă de primul sau ultimul loc, de ocară, în statisticile UE, trăiam de azi pe mâine și din ce în ce mai prost, am distrus tot ce am clădit ani și ani de zile, industrie nu mai avem, importăm usturoi din Venezuela și cartofi din Egipt, nu prea avem pe ce pune mâna, și o întindem la alții după ajutor, ca ultimii nemernici și neisprăviți, fără să ne putem desprinde de angoasele prezentului și ale viitorului.

Din păcate, îmi exprimam regretul că un regim militar nu mai este posibil, pentru simplul motiv că armata nu mai este ce era odinioară.

Să mă explic : de când e lumea și pământul, armata avea la bază două legi, sfinte pentru orice militar. Indiferent de grad sau poziție, militarul și le însușea (cu cât mai repede, cu atât mai bine) și, mai ales, le respecta cu sfințenie : 1. Inferiorul se supune superiorului și 2. Ordinul se execută, nu se discută. Nu mai era nevoie de altceva. Nerespectarea lor era pedepsită și, în raport cu gra­vitatea faptelor sau consecințelor, te putea duce foarte departe, până la pierderea libertății, dacă nu și a vieții.

Numai că odată cu instaurarea democrației, lucrurile s-au schimbat. Au apărut sin­di­ca­te­le și în armată, libertatea de opinie … stai să văd dacă ordinul e bun sau nu, să văd cine l-a dat și de ce l-a dat, dacă avea dreptul și era timpul să-l dea …. și așa mai departe.

Consecințele n-au întârziat. Sudoarea de pe câmpul de instrucție nu mai curge în valuri ca altă dată, tocmai ca să curgă mai puțin sânge pe linia de luptă, lustrul țevii de pușcă (pe dinăuntru) nu mai e criteriul de osârdie în întreținerea gurii de foc, depozitele de arme și armament sunt prădate de răufăcători, mai dispare combustibilul din rezervoarele vehiculelor militare care ar trebui să pornească în orice clipă și așa mai departe, ca să nu mai vorbesc despre ceea ce consider maxima degradare a noțiunii de armată și militărie și anume că unitățile militare de toate mărimile sunt păzite de … civili ! Ai Consiliului Local sau chiar ai unor firme private. Personal, nu pot să-mi închipui cum un militar adevărat poate accepta asemenea ofensă.

Iată-ne ajunși și la catastrofa denumită COVID. O întrebare devine licită : există vreo diferență între o ordonanță simplă (indiferent de cine o enunță)  și una militară ? Evident. Deși firesc ar fi ca ordonanța simplă să fie respectată, românul nostru (oameni suntem !) o calcă cu temei, de voie sau din neștiință. Însă când e vorba de ordonanța militară, lucrurile n-ar trebui să mai stea așa. Ea trebuie respectată întocmai și de către toată suflarea. Militarii nu dispun de procese verbale de constatare a contravențiilor sau de chitanțiere pentru amenzi, iar abaterile de la ordonanțele militare se judecă, nu de către tribunalul obișnuit, ci de către cel militar care (așa cel puțin știu) se cheamă curtea marțială. Nu e de  joacă.

Numai că trăiesc cu sentimentul că există (Dumnezeu să mă ierte dacă greșesc) o tendință de a compromite armata. Pentru a face față realității, Guvernul și-a îmbrăcat ordonanțele în haină militară, a scos armata în stradă, a impus conduceri militare unor spitale și a hotărât carantinarea unor localități. Nu am căderea să judec, dar cred că este vorba de jumătăți de măsură, un fel de amestecătură care nu face ca lucrurile să meargă mai bine. Conducerile bicefale nu au dat niciodată rezultate. Altfel, cum să înțeleg că, printre numeroasele interdicții (nici pe departe respectate) onorabilul Vela anunță stoparea exportului de cereale și produse ali­mentare (ba precizează știrea ca una bună), în vreme ce primul ministru (ignorând glasurile care ne arată spectrul foamei profilându-se la orizont) îl corectează și declară că exportul va continua, că doar avem contracte și trebuie respectate, suntem paroliști ce naiba. Scuza urgențelor e valabilă pentru alți, nu și pentru noi.

Ce să mai spun că profesorul Streinu-Cercel declară deschis că există capa­citatea de a testa un număr mult mai mare de cetățeni pentru confirmarea sau infirmarea COVID, acțiune capitală pentru o epidemie în curs, dar că nu se solicită și, ca atare, nu se vrea o testare efectivă, ca să știm unde ne aflăm.

În context, și domnul Raed Arafat vine cu partea lui de informație și ne asigură că poveștile-nepovești cu muncitorii sezonieri se discută la alte nivele, diplomatice și, deci, intangibile. Este evident că sunt în joc fapte antinaționale bine orchestrate și regizate de niște băieți deștepți sau super deștepți, care nu pot fi deranjați de lătrăturile unor bezmetici. Să nu spuneți că nu vă bucurați când auziți persoane oficiale, însușindu-și explicațiile penibile cu plecatul oamenilor pe câmp din comunele carantinate, de parcă ar fi ajuns la Cluj tot așa pe arătură.

Auzit-ați auzit de ceva demisii, aduceri în fața curții marțiale sau de niscai sancțiuni după ce ați privit instantaneele de la Cluj și Sibiu ? S-au stopat zborurile ? Nu, vor continua și în perioada care urmează. Ați auzit vreo reacție a domnului președinte cu referire la incali­ficabilele încălcări ale tuturor ordonanțelor, civile și militare, în timp de război adevărat cu un dușman extrem de periculos ? Cu grave consecințe posibile în evoluția pandemiei. La noi și în teritoriile de destinație. Nu vă faceți griji, după trei zile, faptele vor intra în uitare sau mai bine zis în silenzio stampa până la sfârșitul lunii mai, când revenirea celor plecați acum va reintra în actualitate. Cu exact aceleași probleme.

Ca și cum nu ar fi fost suficientă rușinea pe care o traversăm, sancționată dur și de către presa internațională, iată și o Scufiță Roșie apărând pe firmament, în persoana onorabilului Tismăneanu care, departe, a postat pe facebookul propriu, o fotografie inedită :  un stol de ciori pe un gard, alături de explicația cuvenită  ”Aeroportul Țăndărei – toate zborurile sunt anulate”. La reacția promptă a unor cititori, excelența sa a șters postarea și și-a pus cenușă în cap. Că  a primit fotografia messenger și că, furat de peisaj și sub influența COVID a considerat-o ”super-tare”, fiindcă el fost de când se știe, un apărător … și a luptat … și … etc. Ba, față de amenințarea nu știu cui că va sesiza unitatea de în­vă­țământ americană unde predă, a adăugat că trăiește departe și nu este la curent cu realitățile de acasă. Era mai credibil dacă susținea că auzea pentru prima oară de Țăndărei și a crezut că era un cartier al Los Angelesului.

Invit cititorul să ia în seamă un fragment din ”Domnule președinte”, romanul meu epistolar publicat în 2014. ”(…) Domnnule Președinte … Nu am înţeles de ce, când ţara avea atâţia şi atâţia istorici reputaţi … aţi ape­­lat la Tis­măneanu pentru redactarea Raportului de Condamnare a Comu­nis­mului. Nu se poate să nu fi ştiut că era fiu de activişti comunişti …  şi că oricât ar fi fost de obiectiv nu avea cum să aducă la lumină lucruri care îi încriminau fa­milia şi să nu ascundă unele date stân­je­nitoare pentru el şi ai săi… Sincer vorbind, dacă Ion Ili­escu ar fi făcut această nominalizare nu m-aş fi mirat, dar de la Dvs. chiar că nu m-am aşteptat. Până și el, comunist de esență și nu de pa­­radă, a declarat că Raportul lui Tismăneanu este ”o fă­că­tură politică, unilaterală, parti­zană și primitivă”. Ce do­va­dă mai grăitoare mai vreţi ? … Nu știați că Tismăneanu, probabil pentru a-i conferi mai multă cre­dibi­li­tate, l-a cooptat pe Paul Goma în Comisie, dar numai după opt zile, l-a exclus… Aşa că-i dau dreptate lui Goma când spunea că Tis­mă­nea­nu rămâne ce-a fost, adică ”un pui de bolşevic”… L-aţi acoperit pe domnul Tismăneanu cu me­dalii şi dis­tincţii, câte şi mai câte, între noi fie vorba nu prea me­ri­tate, ca să nu mai spun că au fost zvonuri ca­re spun că l-aţi plătit cu bani grei. Era normal, nu ? Omul era de-acum străin, american, ca­pi­ta­list care nu face muncă patriotică pen­tru nimeni şi adu­cea cu găleata servicii ţării… ”.

Să vedem mai departe ce s-o mai întâmpla.

La bine nu mă prea aștept fiindcă … fiindcă bin-bine nu ne-a fost mai niciodată.

Virgil Răzeșu – Piatra Neamț, membru al Cenaclului literar de la distanţă