Pufendorf formulează, în compendiul său de drept natural, o distincție interesantă. Omul, spune savantul german, are trei datorii fundamentale: către sine, către ceilalți, și către Dumnezeu. Politica, în acest context, ar fi suma datoriilor pe care le avem față de alții. Dar, așa cum se vede, politica este inseparabilă de o anumită grijă față de sine, pe de-o parte, și de o anumită înțelegere metafizică a lumii, pe de altă parte. Politica autentică, așadar, se situează undeva între cultivarea caracterului și preocuparea pentru destinul sufletului. Este ceea ce știau deja marii teologi ai Evului Mediu.

Îmi este greu să vorbesc despre “contractualism”, aș spune mai degrabă că avem de-a face, în istoria gândirii moderne, cu mai multe “contractualisme”, destul de diferite unele de altele. Hobbes, spre exemplu, a fost privit ca un gânditor primejdios, din cauza perspectivei sale pesimiste asupra naturii umane. Da, anumite forme de contractualism cum ar fi acela al lui Kant au cu siguranță implicații etice. Problema noastră, aș adăuga, este destul de diferită. În ce măsură suntem dispuși, pentru a ne clarifica o linie morală, să recurgem la ideile și teoriile autorilor clasici? Ai contractualismului sau ai altor școli cândva dominante? (Teoria dreptului natural este o asemenea școală). Nu mi se pare că mulți contemporani mai sunt dispuși să își filtreze intuițiile morale sau politice prin sita ideilor clasice. Mulți preferă să acționeze pe baza simplelor pulsiuni, fără să mai simtă nevoia vreunei justificări.

Fără să fiu, în principiu, un adept al utilitarismului, aici mai degrabă aș fi de partea lui John Stuart Mill. Față de Rawls, are un avantaj fundamental. Scrie mai bine, mai clar. Deschideți “Despre libertate” (1859) și citiți-o în paralel cu “O teorie a dreptății” (1971). Diferența este evidentă. Prima lucrare este accesibilă simțului comun. A doua, nu prea. Necesită o abordare tehnică, o lectură a specialistului. Asta nu o face inferioară, dar o face mai puțin utilă ca un manifest public. Cred că filozofia morală și politică a zilelor noastre a alunecat adesea într-un exces de tehnicism.

Mesajul principal și generos al libertarianismului este cel legat de independența individului. Într-un timp când individul este strivit, mituit, constrâns, manipulat, blamat, sau taxat de un Stat atoputernic, este încurajator să vezi că mai sunt autori care nu cedează, autori pentru care libertatea individuală este o valoare centrală. Sigur, o existență liberă presupune efort, presupune riscuri. Dar aceasta este condiția umană. De aceea pentru mine libertarianismul are o doză de onestitate pe care doctrinele colectiviste nu o presupun. Dimpotrivă, pentru colectiviști, chiar și actul de a gândi cu propriul tău cap este suspect. O dovadă de “suprematism alb”, o “conștiință alienată”, o “reflexie a condițiilor sociale”. Blamarea prin asociere – iată una dintre tacticile preferate ale colectivistului. Prefer onestitatea primară a libertarienilor.

Pe când eram în facultate – acum mulți ani – urmăream cu interes polemica în jurul noțiunii de “postmodernism”. De la un moment dat, am cedat. Sincer, nu știu ce să mai cred. Suspectez că acesta este și scopul unor teoreticieni postmoderni. “Dacă nu poți să îi lămurești, zăpăcește-i!”. Jargonul post-, -trans, -hiper, mă lasă perplex. Dar văd că pentru alții este o mină de aur. Au găsit limba în care pot exprima orice enormitate. Luați, spre exemplu, toată această răzmeriță în jurul “simbolurilor sclavagismului”. E absurdă prin definiție, pentru că nu poți trăi normal jucând în reluare meciurile cuturale de acum două secole. Este absurdă și în concluziile sale. Statuia lui Cervantes a fost vandalizată. Dar Cervantes a fost la rândul său sclav, capturat de pirații islamici din Mediterana. Cât de ridicol pot să fie unii? Nu importă, pentru că în noul univers mental predomină frânturi de idei, nu este nevoie să legi nimic, orice are curs. Inclusiv lucruri care în mod normal țin de spitalul de psihiatrie.

La începutul unui tratat despre puterea Papei, un teolog medieval pune următoarea întrebare. “Cine sunt eu fie și măcar să încep să pun întrebări despre puterea Suveranului Pontif?” Aici este o anume umilință a persoanei în fața unor lucruri care știm că ne depășesc. Însă omul “postmodern” nu mai are această reținere. Ego-ul său are prioritate absolută, nu recunoaște nici un fel de superiori. Ortega y Gasset a observat, judicios, că aceasta este psihologia copilului răsfățat. Cât despre mine, din cât înțeleg eu din gândirea lui Ioan Paul al II-lea, aș spune că liberatatea presupune să treci dincolo de aparența scopurilor imediate (“binele”), către ceva care este un scop suprem al vieții (“Binele”). Altfel spus, începi să fii liber atunci când realizezi că scopul ultim al existenței tale este dincolo de limitele lumii tale.