Din tolba cu amintiri : terminasem anul III, și făceam practica de vară la Spitalul din Piatra Neamț. Eram un grup mărișor (12-14 colegi), ne luam treaba în serios și-i mai scuteam pe medici de povara întocmirii foilor de observație și a altor mărunțișuri. Către sfârșitul săptămânii, doctorul Dumitru Țapov, cunoscut gine­colog, ne întreba dacă nu ne ducem în ex­cursie. Cum spuneam că stăm cam prost cu banii (nu era o minciună), băga amândouă mâinile în bu­zu­narul generos al șorțului pe care-l purta peste halat și făcea cuvenita corectură : ”poftiți, duceți-vă, să nu vă prind pe aici până luni dimineața !”. Ce timpuri !

Așa am cunoscut Ceahlăul și lacul de acumulare, Cheile Bicazului, Lacul Roșu, mănăstirile, Cetatea Neamțului și alte minunate obiective turistice ale Neam­țului.

Întorcându-mă la zilele noastre, mărturisesc că de multă vreme n-am mai încercat o stare de satisfacție particulară. Mai exact din 2009, când Bogdan Aurescu și echipa lui, reușeau să ”aducă acasă” (ce splendidă exprimare pentru o țară !), după dezbateri furtunoase, Insula Șerpilor, prin hotărârea Tribu­na­lului Inter­na­țional de la Haga.

Numai că … nu știu cum se face că succesul distinsului diplomat (actual mi­nis­tru de Externe), intens mediatizat, are ceva dintr-o victorie a la Pyrus[1], fiindcă chiar dacă România a sporit în suprafață cu aproape zece mii de kilometri pătrați de apă de mare (cât pe ce să zic … de ploaie !), nimic nu s-a schimbat în statutul insulei. N-am auzit ca administrația noastră să fi înfipt un par cu o pancartă lămuritoare în pământul ei. Ba aș zice că anexarea Crimeii de către maica Rusie, ne-a adus gard în gard cu tătucul Putin, nu cu Ucraina, cu care împărțeam o frontieră destul de lungă.

Revenind la bucuriile mele, vestea că Județul Neamț a reintrat în drepturile sale asupra Cheilor Bicazului (sper că și asupra Lacului Roșu), mi-a creat senti­men­tul dreptății și al împlinirii adevărate. Nu mă îndoiesc că vor exista glasuri destule care vor susține că este mai puțin important cui revine administrarea teritoriului disputat, dar le las dreptul la opinie.

Ce mă interesează pe mine (sper că administrația noastră se va afla la înălț­i­me) este ca monumentul natural al Cheilor Bicazului, să-și recapete frumusețea inegalabilă și demnitatea cuvenită, prin descotorosirea de monstruoasele ma­gher­nițe pentru artizanat din cuprinsul lor.

O spun pe șleau și apăsat : dacă Prefectura, Consiliul Județean și celelalte instituții implicate nu vor demola acele odioase cancere de pe obrazul Cheilor și nu vor interzice, sub aspre sancțiuni, ridicarea altora, înseamnă că au acționat în dorul lelei și mai bine le lăsau pe seama conaționalilor noștri. Aveam cel puțin scuza că minoritarii noștri majoritari mor de dragul patriei comune și de grija de a face cu­noscute și altora, frumusețile pământului românesc.

Nu, să fim bineînțeleși, nu am nimic cu artizanatul și cu amintirile. Dim­po­trivă. Oamenii au nevoie de ele. Dar în limitele bunului simț, nu alterând drastic și iremediabil frumusețea și măreția peisajului natural ori simbolurile locului. Cum să  păstrezi o imagine fastuoasă egal a Cheilor, având în prim plan cunoscutele maghernițe și nu mai puțin expresia unui folclor îndoielnic ?

Mărturisesc că, față de agresiunea asta impardonabilă (Dumnezeu să mă ierte dacă greșesc), cu bunăștiință și intenție pusă în operă, când a fost posibil, am evitat Cheile Bicazului. Ba, atunci când am avut oaspeți din afara țării, mi-am cerut iertare pentru ceea ce se petrecea acolo. Cum aș fi făcut și la Capela Sixtină dacă sub peretele cu ”Judecata de Apoi” a lui Buonarotti ar fi fost o tejghea cu gondole venețiene din  plastic, cu turnul din Pisa sau cu miniatura columnei lui Traian din ghips.

Locul gheretelor cu artizanat și amintiri este la intrarea și ieșirea din Chei, fără nicio pierdere pentru meșteșugari, artizani și negustori. Li se pot aloca spații  după dorință.

Nu e puțin lucru ca Internetul să plaseze, ca valoare mondială, Cheile Bicazului pe locul doi sau trei la această categorie de peisaj, și noi să ne facem că nici n-ar fi vorba de țara noastră.

Să nu desconsiderăm aspectele aparent minore, fiindcă avem datoria să păstrăm demnitatea, frumusețea și strălucirea meritate acestei bogății cu care ne-a dăruit Dumnezeu.

Virgil Răzeșu – Piatra Neamț, primit la Iaşi 28 iunie 2020, Ion N. Oprea, coordontor al Cenaclului la distanţă.