PUNCT ȘI … DE LA CAPĂT

 În urmă cu mai bine de două mii de ani, Arhimede, strălucita minte a antichității,  rostea celebrele cuvinte : ”Dați-mi un punct de sprijin, și voi mișca pământul” ! S-ar putea spune că urmându-i îndemnul, omul nu a făcut, în întreaga sa istorie, decât să caute (și uneori să găsească) puncte de sprijin pe care și-a clădit civilizația.

De-a lungul timpului, pornind de la ceea ce acceptăm drept ”comuna primitivă” și fără să excludem unele puncte nodale de accidente sau intervenții brutale, evident îndreptate împotriva omului, evoluția omenirii a cunoscut un trend (termen foarte sugestiv) ascendent.

Din nefericire, omul lumii de astăzi, pe care o numim, nu fără dreptate, modernă, s-a canalizat în mod particular pe valorile de ordin material, uluitoare prin iscusință și diver­sitate, în detrimentul desăvârșirii spirituale, mereu mai degradate și mai stricătoare pentru ființa umană însăși. Întoarcerea omenirii către comuna primitivă nu mai este deloc o exa­ge­rare. E greu de focalizat momentul și, mai ales, de stabilit cauzele acestui formidabil declic, dar cu siguranță el există și acționează cu fantastică tărie asupra întregii societăți, intrate într-o stare de degringoladă, de îndârjire și tulburare fără egal. Deloc liniștitoare. Nu există punct de pe coor­donatele geografice cu care operăm, în care să nu deslușim panta descendentă, abruptă, periculos de abruptă, pe care ne plasăm.

Fenomenul cunoaște o generalizare aproape absolută, de la registrul individual până la treap­ta macrosocială. Nu e nici o exagerare : omul nu se mai înțelege cu cel de alături, cu ve­­cinul de peste gard, cu ceilalți membri ai comunității restrânse și tot așa mai departe până la țări, blocuri de țări și continente.

Cineva ar putea socoti demersul nostru o mostră de filozofie ieftină, de doi bani. Nu-l con­trazicem. Dar credem că o minte cât de cât luminată nu poate să nu se îngrijoreze de ceea ce se întâmplă lângă el și la capătul lumii.

Coborând la spațiul carpato-dunărean, dăm dreptate bătrânilor noștri care spuneau că ”ro­mânul e întotdeauna mai cu moț”. Am dovedit-o din plin cu morții revoluției, cu lichidarea industriei (”mor­ma­nul de fiare vechi” al premierului Roman și a tot ce a fost migălit cu su­doa­rea tuturor, cum n-a procedat nici o altă națiune) și con­sta­tăm, fără efort, că lucrurile par să se fi stricat și mai tare.

Sunt realități care nu pot fi contestate : vechile structuri active, o clasă politică de joasă ca­litate și prestație, subjugată numai de propriul interes, o guvernare mereu neputincioasă, haotică, fără ținte precise, ajunsă pe mâna unor persoane fără pregătire minimală, afectarea severă și gravă a justiției, prăbușirea econo­mi­ei și creșterea fără precedent a îndatorării externe și a sărăciei naționale sunt doar câteva elemente care nu ne asigură liniștea.

Apariția pacostei COVID, catastrofă mondială, ne-a adus pe margine prăpastiei. Ne-am mângâiat o vreme că stăm mai bine decât alții, dar am făcut ce am făcut și am ajuns în topul stărilor grave și  aproape fără ieșire. Și asta fiindcă specialiștii și profesioniștii adevărați nu sunt lăsați să-și facă meseria și sunt reduși la tăcere, marginalizați și îndepărtați,  pentru că tot felul de nechemați, fără minimale cunoștințe de domeniu, devin trompete gălă­gi­oa­se care, pur și simplu, zăpăcesc  și îmbolnăvesc grav oamenii și opinia publică, în vreme ce puzderia instituțiilor care ar trebui să ne apere își vede de ale ei. Protecția Consumatorului se ocupă de cozile de mopuri (tub Bergman vopsit) care se rup la prima folosință, CNA (Consiliul Național al Audiovizualului) privește cu seninătate pletora de indivizi care ne vindecă ficatul (nu înțeleg cum de au tăbărât toți pe bieții noștri ficați, ca să ni-l frece cu peria), alții care pun acid hialuronic și în sarmale ori  ne scapă în 8 zile și jumătate de orice durere și așa mai departe, fără să-i întrebe nimeni cu ce drept pun în circulație știri bombă și false iluzii.

Consider cutremurător strigătul de durere al doctoriței Anca Dumitrescu de la Spitalul COVID din Câmpulung Muscel : ” … Sunt după o gardă istovitoare … toate pa­turile s-au ocupat … din 7 suspecți s-au confirmat 7! Avem internați și câțiva asimptomatici … ne amenință că ne dau in judecată …. nu mai avem locuri …. fac rotații, combinații… Am obosit ! …  Mă obosește negarea evidențelor  … Să trateze Renate Weber și CCR (Curtea Constituțională a României, pentru cei care nu au habar) bolnavii de COVID !”. Câtă dreptate are ! Nu se plânge de necazurile și lipsurile inerente unei activități pe care și-o asumă, ci pentru presiunea pe care o suportă din partea unor nechemați care nu mai pot de comoditate și trai pe nemuncite.

Da, doamnă doctor, ei au făcut posibilă externarea a sute de bolnavi confirmați COVID și a mii de persoane aflate în carantină și izolare. Impactul va fi devastator, deja numărul bolnavilor noi depășește copios numărul celor din debutul pandemiei.

Doctorul Anatol Burlacioc, el însuși bolnav COVID, ne vorbește despre tristul record de port-drapel al corona­viru­su­lui din România al Spitalului Județean Suceava, demonstrând negru pe alb că situația era previzibilă datorită manage­men­tului catastrofal de ani de zile al unui aventurier care numai întâmplător nu a ajuns ministru al sănătății, protejat neclintit al baronului Flutur.  

Sunt nenumărați profesioniștii care își deplâng sorțile și, cu deosebire, prăpastia care ne înghite. 

Președintele și premierul stau neclitiți pe înaltele trepte pe care au ajuns, se lasă antrenați de puzderia de avocați și pledanți ai unor cauze pierdute, pentru care nimic nu e bun, nimic nu e corect și legal, totul e fantezie și tortură, închisoare și abolire a drepturile fundamentale, la care ei țin și luptă de dimineață până noaptea din norii pe care s-au cocoțat, pentru merite inexistente. Un cor de bocitoare, din păcate, nu la ei acasă, ci în spațiul public.

Am ajuns de râsul curcilor. Nu puteam să ratăm un loc de frunte printre țările cu cea mai mare incidență de bolnavi infectați, cu COVID. Și asta numai pentru că suntem o masă de nestăpâniți și dezordonați care nu știm să ne apărăm propria viață și să-i ascultăm pe profesioniștii adevărați. Ne e mai ușor să căscăm ochii la proorocii mincinoși care nu văd înaintea lor decât minciună și conspirație. Țopăim ore întregi pe ritmuri de manele, în fum de cârnați pe grătar, deși știm foarte bine că ne expunem și noi și, îi expunem și pe alții, unor riscuri  imense. Și dacă se întâmplă ce era fatal, firesc, să se întâmple, ridicăm din umeri și ne împăcăm : ”Asta e !”

Orice nechemat are dreptul  să-și dea cu părerea, după cum îi spune lui pospaiul de cultură culeasă de pe ecranul televizorului, în loc să-i lăsăm specialiștii să-și facă treaba, să facă ce știu și pot mai bine. Nu mai știm cum să-i zăpăcim, să le contestăm eforturile și viața pe care și-o pun în pericol, zi de zi. Ignorăm orice regulă, orice normă, și descoperim comploturi fără sfârșit.

Nu, nu e nimic neobișnuit. Așa am procedat și cu campania de vaccinare a fetițelor împotriva cancerului de col uterin, singura formă de cancer care beneficiază de o vaccinare cu imunitate de 100% și ne plângem că ocupăm primul loc în Europa cu această boală. Așa am procedat cu vaccinarea împotriva pojarului și avem rujeolă cât n-am avut 60-70 de ani și așa mai departe.

Semne de redresare nu sunt și nu vor apărea prea curând. Fiecare cu soarta și norocul lui, dar nici noi de la distanţă, chiar, nu tăcem, facem opinie!