IONEL BEJENARU (n.24 sept.1948, Botoșani – m.7 mai 2013, Iași)

Lame alese de plânsul lumii (carte în pregătire pentru publicare

Românul şi provincialismul

Mai departe sau mai aproape de Capitală, românul este pentru înalţii mitropoliei un provincial. Sensul este, cel mai adesea, peiorativ. Doar, aşa, de ochii lumii, când îţi faci apariţia la vreun şef de Capitală cu vreo sarsana, pari a te bucura de aparent respect şi tratament pe picior de egalitate, lucrurile echilibrându-se vizibil, căci, el cu golul, tu cu plinul. Când înaltul capitalei coboară în provincie, tratamentul care i se acordă este unul la fel. Întâmpinat cu pâine şi sare, başca alte bucate alese şi băuturi fine, insul ia direcţia înapoi tot încărcat cu merinde abundente, însoţite de licorile de rigoare, mai mult sau mai puţin specialitatea casei.

Provincialismul are rădăcini istorice, din vremea căpeteniilor cuceritoare sau stăpânitoare, din vremea sultanilor, vizirilor, paşalelor, ţarilor, guvernatorilor şi a altora ca ei. Şi dacă n-au înflorit provinciile româneşti atât de mult, încaltea ne-au rămas statornice năravuri şi obiceiuri, derivând din supuşenie, specifice ei. Românul nostru le duce mai departe, chiar dacă asupra lui defunctul comunism a acţionat pentru a-l transforma în OMUL NOU, încercând să aplice un vechi dicton: La vremuri noi, oameni noi!

Raportând provincialul la vremurile de astăzi, constatăm că doar elementele de port au suferit modificări, în sensul înnoirii, cele de comportament conservându-se la parametrii trecutului. Coşarca, paporniţa nu-i mai atârnă în mână, cedând locul servietei Diplomat, în măsură să-i confere o ţinută modernă şi să producă o impresie bună. Aceasta neinfluenţând însă eticheta de provincial, persistentă pentru şefii de la Centru, un motiv în plus de a se promova în rang între ei, de a fi, tot între ei, părtaşi la masa festivă. Umil, provincialul român îi salută, urându-le poftă bună, spre a se întoarce în provincia de obârşie, ca semn al statorniciei sale şi a patriotismului local. Vede cineva vreo discriminare în aceasta? Nu. Totul este armonie şi fericire generală, conform bunei rânduieli.

Obişnuit cu plecăciunea, cu să trăiţi, provincialului român mai că-i dau lacrimile când îşi ia rămas bun de la vreun şef din metropola care se străduie să redevină „micul Paris” al Balcanilor, şef care nu o dată, aşa, ca un mesaj, rosteşte şi transmite un mesaj cu tâlc: AŞTEPT PROVINCIA! Ca la telefoane. Recepţionat?

(„Jurnalul de Dimineaţă”, 8 noiembrie 2002)