Revista Luceafărul: Anul XII, Nr.9 (141), Septembrie 2020
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

centrul spațiului

Primit pentru publicare: 18 Sept. 2020
Autor: Nicolae CORNESCIAN
Publicat: 18 Sept.  2020
© Nicolae Cornescian, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

centrul spațiului

doar aici unde erau cimitire
acum crește ceva precum iarbă
forme de copaci izolează acest loc
de tot ce se întinde peste tot
valuri de nisip
steiuri descompuse în ceva negru
precum dalacii
lumini de parcă pozate
arzând asemenea frunzelor

doar aici se mai poate aminti
câte ceva din tot ce poate că era
și în alte vremuri
aici unde din imensa cavernă
surpată în centrul orașului
acum ies oameni
mulți oameni
oameni străini
neștiuți de nimeni
ca dintr-o altă viață
cei care poate că
nici n-au existat niciodată
și pe acest pământ
mai ales aici
unde cândva erau cimitire
iar acum nu se mai poate găsi
mai nimic din tot
ce s-ar putea ține minte

poate că tocmai de aceea
cei întorși din afundele obscurităților
se grăbesc să ajungă îndată undeva
oriunde
doar să se știe prezenți
într-un punct anume
aici unde în locul ierbii
acum
peste pământ uscat
crește părul
gri ca nisipul amintit în treacăt

o piele albicioasă
acoperă mestecenii fără crengi
acești copaci precum niște catarge
înspre care se năpustesc
cei ieșiți din adânc
oameni cu aripi și ceva întunecat
marcându-le formele tot mai difuze
progresiv
pe măsură ce părăsesc
tăcerea arondismentelor limitrofe
în timp ce uită să-și amintească
fețele din fotografii
numele celor ce erau vii
locuiau aici
tocmai aici
tocmai în acest loc în care pe atunci
încă nu exista nici un cimitir

acum însă
se zvonește că doar aici
unde s-a terminat chiar și istoria
în acest oraș
apăruse cineva identic mie

mulți spun că el e tot eu
îndeosebi în acele seri
în care orele se repetă
ca și cum m-aș afla tot acolo
unde bănuiesc că aș putea fi
în timp ce-mi închipui alte timpuri

se spune că celălalt
uneori
nu mai e nicăieri
întrucât în anumite seri
nimeni nu crede că și acum
ar mai putea exista
acel cineva care
în absența altcuiva
ar aminti atât de bine
de cu totul altcineva

poate că tocmai de mine
de cel de atunci
din acea seară în care
încă trăind
ajunsesem pe tărâmul vieții de apoi
întrucât venisem cu acea aerodină
ce depășea viteza luminii

fapt ce a stârnit o năucire evidentă
chiar și în rândul celor din primele rânduri
cei care păzeau intrarea principală

purtând diademe luminoase
deasupra capetelor cărunte
cădeau în genunchi când vedeau
cât de real am rămas
după toate prin câte-am trecut
ca să izbutesc să vin viu
tocmai în orașul lor

la fel de tânăr ca și în clipa în care
părăsisem Pământul
în urmă cu trei sute treizeci și trei de ani
timp petrecut de mine
într-un profund somn criogenic

la fel de străin pentru cei cărora
ulterior aflasem că li se interzicea
să trăiască aici
unde arborii uneori își schimbau locul
dacă nu erau atinși de nimeni

căci aici
auzisem mai apoi
aici eram mult mai aproape
de centrul spațiului
decât oriunde altundeva

așa se făcea că
amintindu-mi peisajele aride
de pe tărâmul celeilalte vieți
străbăteam distanțe inventate
întru menținerea iluziei singurătății

fapt ce stârnea năuciri evidente
în rândul celora care
nu mai știau unde le era rândul
întrucât rămâneam la fel de tânăr
după toți acești ani de somn criogenic
după tot acest interval care
oarecum
depășea chiar și timpul
morții celor de aici
din aceste locuri unde
cândva erau cimitire
iar acum au mai rămas doar tăceri
umplând aerul și golul interior
vibrând înăuntrul celor care
nu se trezeau niciodată
în acest loc ce se încadra
în spațiul apropierii
acest centru al întregului spațiu
acest oraș unde ajunsesem
într-un târziu
mă pierdeam printre străini
ce ieșeau din adânc
părăseau întunericul
doar pentru că se știau singuri
doar pentru că-și doreau să existe
să existe și ei undeva