ARISTIDE ZUB, „VÂRFUL CÂMPULUI. PRIVIRE MONOGRAFICĂ”
Articol scris de Gheorghe BURAC

„Tradiţia e substanţa istoriei, cum este eternitatea substanţa timpului.”(MIGUEL DE UNAMUNO, „La tradicion eterna”)

Era de aşteptat ca cel care îşi asumase, cu câţiva ani în urmă, când îşi încheia cariere didactică, datoria de a aduna laolaltă „momentele cele mai semnificative din evoluţia şcolilor din comuna sa natală şi contribuţia edificatoare a dascălilor şi preoţilor la construcţia socială a comunităţii”, să extindă volumaşul „Din istoria şcolilor şi bisericilor din Vârful Câmpului. Privire monografică”, într-o altă carte. Ştia bine distinsul profesor Aristide Zub în care sensuri avea să extindă tematica şi cercetarea istoriografică, pentru ca volumul pe care îl prezentăm acum, „Vârful Câmpului. Privire monografică” să-l continue pe primul, inseparabil, ca un întreg diferenţiat şi, în acelaşi timp, unitar. Ştia, pentru că, aparţinând acestui meleag, el a trăit, ancestral, întreaga istorie a acestei aşezări, iar ca „om al cetăţii” a participat la aproape toate prefacerile sociale care s-au produs în preajmă-i în ultimele şase – şapte decenii; pe unele chiar le-a iniţiat şi condus, de pe poziţia intelectualului ridicat din rândul celor mai aleşi gospodari ai satului. A fost, mai întâi profesor şi, timp de 23 de ani, director coordonator al şcolilor din comună, primar şi activ îndrumător cultural, a cărui personalitate s-a întemeiat pe o prodigioasă prestaţie profesională, managerială şi edilitar – gospodărească, ajungând să fie recunoscut, apreciat şi unanim respectat în comunitatea locală – şi nu numai -, pentru numeroasele fapte de prestigiu, demne de a fi înscrise în istoria comunei.

Chiar această experienţă pare că l-a inspirat în mod determinant în elaborarea cărţii de faţă. Iată şi cum îşi motivează decizia de a o aborda: „Se impunea o extensie a volumului (prin) în sensul includerii noilor date şi al unei analize mai riguroase a celor existente. În plus, era nevoie şi de sublinierea mai fermă a rolului jucat de unele personalităţi care şi-au pus amprenta pe viaţa comunei, îndeosebi, a şcolilor aferente.”

Apărută recent, la Editura PIM din Iaşi, cu ISBN: 978 – 606 – 13 – 0874 – 3, cartea cuprinde o cantitate considerabilă de informaţii, distribuite în 13 capitole, pe o întindere de 604 de pagini.

În primul capitol, intitulat „Repere geografice”, sunt prezentate principalele particularităţi ale cadrului natural – localizare, vecini, ape, căi de comunicaţie, precipitaţii, clima, vegetaţia, fauna şi solul – şi populaţia, aşa cum a fost ea înregistrată la principalele recensăminte, începând cu cel din 25 aprilie 1874 până la cel din 2011, pe comună şi pe fiecare din satele componente, invocând factorii care au influenţat, de-a lungul timpului, creşterile şi descreşterile demografice.

În capitolul al II-lea, „Scurt istoric”, autorul menţionează, mai întâi că „teritoriul acestei comune a fost locuit din cele mai vechi timpuri”, citând din prima consemnare a localităţii: „Marele singur stăpânitor, din mila lui Dumnezeu Domn, Roman Voievod, stăpânind Ţara Moldovei de la munte până la mare, atribuia, la 30 martie 1392, lui Ionaş Viteazul, pentru credincioasă slujbă, trei sate pe Siret, care aveau ca hotar, spre nord, drumul de la Dobrinăuţi până la Capătul Câmpului”, pentru ca, apoi, să facă trimiteri şi la alte documente privind satul Dobrinăuţi din comuna Vadul Câmpului, emise în vremea lui Alexandru cel Bun (1431…), Ştefan cel Mare (1488…), Radu Vodă (1618…) etc.

În alte pagini ale acestui capitol, sunt evocate timpurile când pe aceste frumoase meleaguri s-au aşezat importante familii de domni ai Moldovei şi Ţării Româneşti: Moruzeştii, rude prin alianţă cu alte familii de domni – Calimachi, Mavrocordat, Cantacuzino, Al. Cuza, cu oameni politici de primă mărime, ca: I. Gh. Duca, Rosetti, Gheorghe Brăteanu şi alţii şi mai aflăm că „pe la curţile domneşti ale Moruzeştilor şi prin localitatea Vârful Câmpului au trecut şi poposit cele mai importante personalităţi ale românilor: N. Iorga, G. Enescu, al cărui tată a fost o vreme învăţător la şcoala din Maghera, M. Eminescu, pe vremea când era elevul lui Aron Pumnul, în trecerea sa spre Cernăuţi” şi că „în satul Maghera, la familia Popazu, fost administrator al familiei Moruzi, a stat un timp, în vizită la rude, poetul George Coşbuc.”

Tot aici, sub titlul „Memoria pământului, vetre de locuire”, sunt menţionate câteva dovezi arheologice de la Silişte – Lunca, Temelie – Ionăşeni, Balta şi Dealul Crucii – Maghera, Obloane – Vârful Câmpului, care atestă că acest spaţiu geografic a fost locuit din timpuri străvechi, sunt consemnate satele dispărute de pe teritoriul actual al comunei: Ciorsaceuţi, Vladimirăuţi, Bucurăuţi, Marişeuţi şi schimbările care au intervenit, de-a lungul timpului, în denumirea unor sate şi în statutul lor juridic. În mod deosebit, este urmărită situaţia satului Dobrinăuţi, în toate ipostazele existenţei lui: până în anul 1790, când a căpătat numele de Hapăi, apoi Aluniş (1965), în 1968 inclus în satul Lunca, pentru ca ulterior să-şi recapete numele de Dobrinăuţi – Hapăi.

În continuare, facem cunoştinţă cu satele din componenţa de acum a comunei. Despre fiecare, am selectat doar informaţiile mai relevante din textul cărţii.

Satul Ionăşeni, cunoscut sub această denumire din anul 1614, şi-ar fi primit botezul cu mult înainte de apariţia dovezilor scrise, „de la un Ionaş Viteazul, pomenit ca boier de divan în cele mai vechi documente ale noastre: în documentul lui Ştefan Voevod din 1395, ianuarie 6, în cel al lui Iuga Vodă din 1399, noiembrie 28, la 1400, august 4, sub Alexandru cel Bun”; dar este posibil, după părerea autorului, ca numele satului să vină de la un alt Ionaşco din Zvoriştea, Ionaşco Stroici.

Sat de răzeşi (după catagrafiile din 1820 şi 1831), în 1838 era deja împărţit, după proprietari, în Ionăşenii din Deal şi Ionăşenii Bogzei, despre fiecare aflând informaţii privind populaţia, îndeletnicirile oamenilor şi averile lor şi despre desele schimbări de proprietari ai moşiilor. Sunt, de asemenea, pomenite numele unor mari boieri care au avut legături cu acest sat: Rosetti, Saint Georges, Savogoiu, dar şi ale unor oameni deosebiţi ai locului, exemplară fiind familia pr. ec. stavrofor Vasile Gheorghiu Filip, pe a cărui proprietate se află şi astăzi bisericuţa de lemn a satului, cu fiul său Dumitru Gheorghiu, fost coleg de clasă cu Mihail Sadoveanu, la liceul din Iaşi, participant la Primul Război Mondial, decorat cu „Virtutea Militară”, fiica acestuia, Elena Gheoghiu, profesoară, căsătorită cu renumitul profesor Ioan Tăzlăuanu şi fiica acestora, Aurora – Doina (Ungureanu), despre care au scris elogioase articole acad. Alexandru Zub şi prof. Lucian Manole, în revistele „Convorbiri literare” şi, respectiv, „Luceafărul”.

Satul şi comuna Vârful Câmpului, înainte de 1864 numindu-se Verful (Vervul) Câmpului, Vervulu Câmpului, pentru ca, tot de pe atunci, să capete şi numele actual, „a fost vestit, după Reforma agrară a Domnitorului Cuza, prin gradul înalt de exploatare a moşiei, aparţinând răposatului Panait Moruzi, familie cu numeroase ramificaţii în lumea boierească.”

Şi autorul stăruie asupra câtorva nume de boieri din această familie, ataşaţi de aceste meleaguri: Dimitrie Moruzi, fost general de armată,, deputat şi prefect de Dorohoi, şef al Poliţiei capitalei (1885) şi, o perioadă, primar al comunei Vârful Câmpului (1879 – 1883), om generos, respectat şi iubit de oamenii locului; Scarlat Rosetti, căsătorit cu Aglaia, fiica lui Dimitrie Moruzi, proprietarul uneia dintre moşiile satului Ionăşeni, şi alţii, de care a fost strâns legată viaţa economică, socială şi cultural – religioasă a locuitorilor şi de la care aceştia au luat modele de exploatare a pământului şi de rânduieli gospodăreşti.

Sunt menţionate, apoi, cele şase moşii existente, în anul 1936, pe teritoriul comunei, proprietarii acestora şi numele câtorva oameni avuţi, pe care autorul îi „monitorizează” în contextul prefacerilor care au urmat în viaţa satelor: exproprierea şi împroprietărirea din 1945, colectivizarea şi reconstituirea dreptului de proprietate asupra pământului,
Satul Maghera, situat exact la intersecţia drumurilor comerciale, „l crucea drumurilor, loc ideal pentru vechea familie de domni ai Moldovei, cea a Moruzeştilor. Să-şi fioxeze aici reşedinţa: Constantin Moruzi (1777 – 1782), Alexandru Moruzi (1853 – 1893), Dimitrie Moruzi (1847 – 1782), Alexandru Moruzi (1853 – 1893), care au avut un rol important în istoria României şi care au constituit la Maghera un puternic nucleu economic-o social şi cultural.”

N-a fost întâmplător că aici s-a înfiinţat prima şcoală, în 1865, Banca Populară „Prevederea” (1915), primul cămin cultural „Albina” (în localul şcolii) şi prima societate culturală, „Ecoul Siretului” (1927). Şi, în completarea acestor infirmaţii, sunt menţionate mai multe nume de învăţători, gospodari ai satului şi primari cu roluri importante în propăşirea economică şi luminarea oamenilor prin cultură.

Revenind asupra începuturilor acestei aşezări, cu o vechime considerabilă, atestată de mărturiile arheologice descoperite la „Dealul Crucii”, satul îşi trage numele de la Magheru, înscris în condicile vremii, care a impus toponimele Măghereştii din Deal şi Măghereştii din Vale, pârâul Maghera şi a transmis numele multor familii, unele cu mare rezonanţă în istorie (Ioniţă Magheru, participant la Revoluţia din 1848, Gheorghe magheru, fost ministru de finanţe în primul guvern provizoriu din 1848 ş.a.).

Sunt găsite, apoi, legături şi ale altei mari familii, Callimachi, cu satele din această comună: Scarlat Callimachi, autorul romanului „La răscruce de vremuri” ( a cărui acţiune este plasată la Vârful Câmpului), editor de gazete antifascista, la Botoşani, membru al Uniunii Scriitorilor; Ioan Th. Callimachi, fost domn al Moldovei între anii 1758 şi 1761; Grigore…, idem, între anii 1741 şi 1758, Alexandru… ş.a.

În sfîrşit, despre alt sat din componenţa actuală a comunei, Pustoaia, aflăm că „ s-a format în timp în urma colonizărilor în „pustiu”, din sec. XVI – XVII, nucleul acestuia constituindu-l ungurenii (trăitori sub ungui) care, ulterior, s-a consolidat dintr-un amestec de ardeleni şi localnici”.

Este remarcabilă, după opinia autorului, înţelepciunea şi hărnicia oamenilor acestui sat, frumoasele obiceiuri şi tradiţii folclorice şi înclinaţia lor pentru învăţătură. Câteva profiluri de pustăieni aureolează pitorescul acestei aşezări: Costache Rizac, primar, Mihai Rizac, revizor şcolar şi director de şcoală, Vasile Rizac, învăţător emerit, Romică Rizac, inginer, Vlad Rizac, medic veterinar, Dumitru Zura, învăţător ş.a.

În două pagini este prezentat şi satul Gorovei, actualmente aparţinând de comuna Văvculeşti, un sat constituit ăn jurul vechiului schit de călugări Gorovei, situat în poiana „Gura Văii”,a cărui existenţă este urmărită de la întemeiere (1610 – 1775), când el aparţinea de Mănăstirea Dragomirna, ca simplă moşie, până astăzi.

Fiind situat într-un loc izolat, satul Gorovei s-a depopulat în timp, în prezent mai numărând 16 familii cu 29 de suflete. Şcoala a fost desfiinţată, cei câţiva copii sunt şcolarizaţi la Maghera şi Vârful Câmpului, iar celelalte servicii de care au nevoie puţinii locuitori ai Goroveiului sunt asigurate de administraţia comunei Văculeşti.

În capitolul al III-lea, „Viaţa economică”, sunt consemnate, în primul rând, date privind situaţia moşiilor de pe teritoriul comunei şi gradul lor de fertilitate / starea, precum şi informaţii despre locuitori şi îndeletnicirile lor – lucrarea pământului, creşterea vitelor şi cărăuşia (transportul lemnelor din pădure şi a balastului pentru construcţii), despre averile proprietarilor de moşii (Aglaia Moruzi, Saint Georges şi Ţintilă) şi aportul unor îndeletniciri complementare (apicultura, prelucrarea lemnului, fabricarea cărămizilor şi a oalelor de lut şi comerţul) la prosperarea gospodăriilor ţărăneşti.

Numeroase documente din diferite arhive susţin şi îmbogăţesc conţinutul acestui capitol. Unul, din arhiva Prefecturii judeţului Dorohoi, reflectă situaţia economică a comunei la sfârşitul perioadei interbelice (1941), cuprinzând informaţii despre: Funcţionarii primăriei şi componenţa sfatului comunal; Situaţia bugetului comunei; Prestaţia în natură; Situaţia drumurilor şi iazurilor; Terenuri de vânătoare; Bisericile…; Şcoala…; TZârgurile şi oboarele comunale; Morile; Mişcarea cooperatistă; Monumentele; Instituţiile sanitare şi veterinare; Demografia; Agricultura; Zootehnia; Cimitirele; Diverse.

Alte câteva situaţii statistice, din arhiva Primăriei Vârful Câmpului, pun în evidenţă mutaţiile care s-au produs în timp, privind: terenul agricol (1n 1989 şi 2011), utilajele agricole, mijloacele de transport, construcţiile ş.a.

Capitolul al IV-lea, „Organizarea administrativ – teritorială a comunei”, valorificând o bogată documentaţie, reface, cronologic, etapele pe care le-a parcurs fiecare sat din acest spaţiu, de la statutul de obşte, la cel dobândit mai târziu, până astăzi.

Sunt înserate aici hărţile care localizează satele comunei în diferite structuri administrative, de-a lungul timpului: Harta ţinuturilor Moldovei (1665), Hotarul Ţinutului Dorohoi până la Regulamentul Organic, Harta administrativă a judeţului Dorohoi în perioada interbelică, Noua organizare administrativă a României (1939 – 1940), Regiunea Botoşani(1950-1952), Raionul Dorohoi, Regiunea Suceava, Harta administrativă a judeţului Botoşani (2008) şi, de asemenea, portrete ale unor primari din perioade mai îndepărtate: prinţul Dimitrie P. Moruzi (1879 – 1883); Costache Rizac (1895 – 1910); Nicolae Puiu (1911 – 1924); Haralambie Ursu (1926 – 1930), care şi-au pus în slujba comunităţii priceperea de buni gospodari, devotaţi şi oneşti.

Într-un subcapitol intitulat „Vârful Câmpului, reşedinţa Plăşii Siret (1933)”, este prezentată componenţa acestei unităţi administrative a cărei reşedinţă a fost strămutată de la Zvoriştea, şi pierderea acestui statut după ultimatumul sovietic din 18 iulie 1940, prin care a fost uzurpat Ţinutul Herţa cu 7 comune rurale / 33 de sate, astfel impunându-se o nouă împărţire administrativă, când s-a înfiinţat Plasa logofătului Tăutu, cu reşedinţa, din nou, la Zvoriştea.

Înfiinţarea raioanelor şi regiunilor (1952) şi numirea în fruntea sfaturilor populare a unor muncitori selectaţi pe criterii politice, ataşaţi noii orânduiri de atunci, urmaţi, după o scurtă perioadă de tiomp, de localnici, selectaţi după aceleaşi criterii, sunt informaţii care ocupă încă o pagină din acest episod al lucrării, iar ultima reformă administrativ – teritorială, legiferată la 16 februarie 1968, cu amendamentele ce i s-au adus ulterior şi consecinţele aplicării ei, pe multiple planuri, la nivelul comunei Vârful Câmpului, încheie acest capitol.

Următoarele aproape 100 de pagini ale cărţii sunt destinate capitolului al V-lea, „Cultura”, la începutul căruia, sub titlul „Tradiţii, semne, simboluri, semnificaţii”, autorul situează folclorul, „considerat ca principală sursă de valori, care îmbogăţeşte viaţa spirituală a unui popor şi uneşte destinele oamenilor”. Şi, încercând să demonstreze relaţiile magice, greu de descifrat, dintre om, natură şi Dumnezeu, invocă o serie de credinţe şi practici perpetui în satele comunei, legate de sărbătorile religioase sau populare: între Crăciun şi Bobotează, se spune că cerurile rămân deschise şi este posibilă comunicarea cu spiritele morţilor; înainte de Bobotează, în preajma unei cruci de gheaţă, în faţa bisericii, se sfinţeşte Aghiazma Mare, care se bea pe nemâncate, pentru vindecarea de boli, stropirea mormintelor, iertarea păcatelor”. Alte credinţe sunt legate de Sf. Alexii (17 martie), Sf. Gheorghe (23 aprilie), Florii, Sf. Paşti, Sf. Ilie, Sf. Maria, Ziua Crucii, Sf. Andrei, Crăciun şi de alte sărbători.

Facem cunoştinţă apoi cu obiceiurile de Crăciun specifice satelor din comună, cu descântecele, claca şi hora, transmise din timpuri străvechi, pentru ca într-un alt subcapitol, intitulat „Tradiţie şi inovaţie”, ă aflăm despre primele forme organizate de activitate culturală, iniţiate odată cu înfiinţarea primelor şcoli, spre sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea: cercurile culturale, bibliotecile şi căminele culturale. Anul 1927 marchează înfiinţarea Căminului Cultural „Albina”, din satul Maghera, a Societăţii Culturale „Ecoul Siretului” a Bibliotecii publice şi a Şcolii de adulţi, oamenii şcolii fiind cei care şi-au asumat misiunea de a contribui şi mai mult la culturalizarea populaţiei satelor: primul preşedinte ales al căminului cultural a fost învăţătorul Mihai Rizac, directorul Şcolii Maghera; activitatea Societăţii Culturale „Ecoul Siretului” a fost remarcată de revizorii şcolari veniţi în inspecţie la Şcoala Maghera..

După 1944, însă, această organizaţie s-a autodizolvat şi avea să renască după aproape cincizeci de ani; la 30 martie 1993, din iniţiativa prof. Aristide Zub, directorul şcolii, sprijinit de un imens grup de intelectuali însufleţiţi de aceleaşi idealuri, „Ecoul Siretului” s-a făcut din nou auzit. S-a ales atunci şi un nou consiliu de conducere, avându-l în frunte pe acad. Alexandru Zub, ca preşedinte de onoare; în statutul societăţii a fost înscrisă şi înfiinţarea unei Universităţi populare, în al cărei consiliu ştiinţific s-au regăsit, de asemenea, personalităţi de prim rang ale comunei şi tot acad. Alexandru Zub, rector, al cărui cuvânt, rostit cu acel prilej, a fost consemnat de autor, ca o valoroasă mărturie pentru devotamentul cu care personalităţile băştinaşe îşi consacră energiile luminate prosperării culturale a comunităţii.

Până la sfârşitul capitolului mai sunt prezentate: Muzeul localş Vârful Câmpului, Întâlnirile fiilor satului, Manifestările culturale „Vârful Câmpului – 600”, Întâlniri de tradiţie ( cu: acad. Al. Zub, prof. univ. dr. Mircea Huţanu, Vasile Cocriş, Ion H. Ciubotaru, Gheorghe Buzatu, Ana Stoica, Ioana Irimia, Gheorghe Mustaţă, Adrian Nicolau, Dumitru Ivănescu, Dan Teodoru, Eugenia Neamţu, Victor Spinei, Naela Costică, Leonid Boicu, Nicoleta şi Cătălin Turliuc.

În capitolul al VI-lea, „Monumente ale eroilor”, sunt prezentate edificiile comemorative din satele comunei, închinate eroilor jertfiţi în cele două războaie mondiale, iniţiatorii, proiectanţii şi executanţii acestora şi sunt evocate momente din manifestările prilejuite, an de an, de „Ziua Eroilor” şi de alte sărbători naţionale.

Tot aici, este inclus şi monumentul familiei Rosetti, propunerile pentru cuprinderea bisericilor din comună în lista monumentelor istorice şi monumentele naturii existente pe acest areal.
„Credinţă şi morală” se intitulează următorul capitol în care, după o sumară privire asupra începuturilor vieţii bisericeşti în ţara noastră, consemnate sub titlul „Biserica în viaţa comunităţii”, autorul se opreşte la fiecare locaş de cult din comună, cu informaţii despre anul construcţiei, ctitorii, reabilitări, personalul clerical şi ajutător…
Este prezentată, mai întâi, Biserica „Sfântul Nicolae” Dobronăuţi (Dobrinăuţi), „construită în anul 1764, de Nichitelia, din lemn şi bârne, acoperită cu şindrilă, în prezent aflată în stare de conservare”. Urmează Biserica „Sfântul Gheorghe” Lunca, „zidită în anul 1892 când a început să funcţioneze în aceeaşi parohie cu cea din Dobrinăuţi. Ctitorii ei au fost negustorii Gheorghe şi Ecaterina Cucu”; Biserica parohială „Sf. M. Mc. Dimitrie” Vârful Câmpului, „zidită de principesa Aglaia Moruzi, între anii 1861 şi 1863, a fost reparată în anii 1922, 1928 şi 1931, iar în prezent se află în curs de reparaţie capitală”; Biserica „Intrarea Maicii Domnului în Biserică” Maghera, „construită în anii 1946 – 1947, din iniţiativa şi cu râvna primarului Costache Rizac şi a preotului Eugen Grigorescu; a fost reconstruită în anii 1980 – 1988.”

Referitor la Parohia Ionăşeni, autorul invocă, în primul rând, un document referitor la rânduirea hotarelor moşiei Bereşti, datat 1658, din care citează: „Oamenii satului vorbesc de Biserica de la Temelii”, pentru ca, apoi, să găsească informaţii şi mai precise despre viaţa religioasă din această comunitate: „În 1820, satul Ionăşeni Răzeşi… avea 4 slujitori bisericeşti: 2 preoţi, 1 diacon şi 1 dascăl.”
După anul 1850, se consemnează existenţa, în satul Ionăşeni, a 3 biserici: una făcută în satul Bogza, în anul 1859, de Gheorghe Bogza Caraiman, a doua, pe partea moşiei domnului A. Saint – Georges, cu hramul „Sf. Nicolae”, făcută în 1864 de G. Saint – Georges (Biserica Ionăşeni), a treia, pe partea aceleiaşi moşii, de lemn, făcută în anul 1853, de Iordache Nacu, cu hramul „Sf. Gheoghe” (Biserica Bohoghina).
Câteva însemnări despre „Cultul Creştin după Evanghelie” şi „Cultul Penticostal”, încheie acest capitol.

Capitolul al VIII-lea, „Instituţii şcolare”, ocupă următoarele 140 de pagini şi dezvoltă un tot atât de mare număr de subdiviziuni: Primele începuturi; Primul învăţător al şcolii; Costache Enescu, învăţător la Maghera; Greutăţile începutului; Programa şcolilor primare; Cunoaşte şi iubeşte-ţi ţara şi neamul; Între cele două războaie mondiale; Idei progresiste în practica şcolară; Pentru o pedagogie socială; Şcoala nr. 1 Vârful Câmpului – şcoală de experienţă; Funcţia integrativă a comitetelor şcolare; Cercurile culturale – formă de perfecţionare a învăţătorilor; Caracterul formativ al învăţământului; Învăţarea corelativă; Nicolae Iorga, la Vârful Câmpului; După Al Doilea Război Mondial – Reforma Învăţământului de la 1948; Învăţământul de 10 clase; Un nou local de şcoală; Forme noi de perfecţionare a cadrelor didactice: Şcoala care promovează sănătatea; Şcoală veche cu probleme noi; Şcoala de ucenici; Şcoala de arte şi meserii; Implicarea preoţilor şi învăţătorilor în evenimentele din 1907; Învăţătorii şi preoţii în perioada colectivizării agriculturii la Vârful Câmpului; Portrete; Evoluţia populaţiei şcolare în anii 1865 – 2005; Şcoala Ionăşeni; Şcoala nr. 1 Lunca (Hapăi) Vârful Câmpului.
La finalul capitolului, aflăm o listă cu instituţiile şcolare actuale din comună, cu menţiuni despre denumirea fiecăreia, anul înfiinţării şi anul când au fost date în folosinţă localurile proprii de învăţământ.

În capitolul al IX-lea, „Instituţii sanitare”, autorul semnalează doar existenţa în comună a unităţilor de resort: Cabinetul de medicină familială (dr. Romică Bompa), Centrul de tratamente fizio – terapeutice Maghera (director Liliana Ştefancu) şi Secţia de recuperare a copiilor cu handicap neuropsihic, fără a face vreun comentariu…

În capitolul al X-lea, „Cetăţeni de onoare ai comunei”, este dedicat personalităţilor care, prin erudiţia şi activitatea lor ştiinţifică, didactică, cultural – educativă, economică, au contribuit la creşterea prestigiului comunei: acad. Alexandru Zub, ing. petrolist Traian Leonte, prof. univ. dr. Mircea Huţanu, Vasile Cocriş, ing. agr. Vasile Huţanu, ing. TCM Cătălin Mugurel Fluture, ec. exp. contabil Vasile Ciornohuz, prof. Pavel Rusu, ing. Alexandru Pânzaru, înv. gr. I Dumitru Zura, vet. De război Alexandru P. Matei şi prof. gr. I Aristide Zub.

Acestea şi alte personalităţi, „Fii ai satului”, sunt nominalizate (şi ) în capitolul al IX-lea al cărţii: conf. univ. dr. Naela Costică, prof. Constantin D. Hariga, med. vet. Constantin Huţanu, prof. Dănuţ Huţu, prof. univ. dr. Carmenica-Doina Jităreanu şi Gerard Jităreanu, prof. Ioan Mintici, medic Lavinia (Zub) Radoslav şi Mihai Rasiga, revoluţionarul Iancu Rizac, prof. şi om de cultură Emil Satco, ing. agr. Titel Ionică Satco şi conf. univ. dr. Bianca – Renata Satco, arh. Maria Tipa, juriştii Florentin Tuca şi Dona Tuca, precum şi ofiţerii superiori din armata română: Benone H. Ciubotăraşu, Emil Cocriş, Dumitru H. Cucu, Dumitru Gh. Cuzuban, Oltiţa Nicolae (Sofian), Alexandru V. Puiu, Ioan Roman, Nicolae Sofian, Vasile Tănase, Constantin H. Tipa şi Aurel Ungureanu.

În capitolul al XII-lea, „Evocări”, aflăm, la început, o schiţă de portret, subscrisă de reputatul prof. univ. dr. Ioan H. Ciubotaru, având ca personaj chiar pe autorul acestei cărţi, surprins cu mai bine de jumătate de veac în urmă, la o frumoasă manifestare sportivă, pe maidanaul din marginea Dumenilor… Urmează o plăcută aducere – aminte a istoricului Ştefan Lemny (stabilit la Paris, la Biblioteca Naţională a Franţei) despre o manifestare culturală de la Şcoala Maghera, la care distinsul cărturar a participat ca invitat al acad. Al. Zub, apoi, o altă memorabilă mărturisire, intitulată „Gânduri despre Şcoala din comuna Vârful Câmpului”, un meritat elogiu adus acestui prestigios „atelier al satului”, de profesorul emerit Mihai Matei, cel mai longeviv inspector general al învăţământului botoşănean.

Alte evocări, semnate de prof. univ. dr. Adrian Nicolau şi Cătălin Turliuc, se înscriu în aceeaşi sferă a manifestărilor culturale, obişnuite la Vârful Câmpului, al căror suflet este elita comunităţii, aptă să provoace un dialog viu cu aceasta, pe teme care au depăşit, de fiecare dată, situaţia locală sau regională.

Ultimul capitol, „Deţinuţi politici”, îi reaminteşte pe cei 13 condamnaţi în timpul regimului comunist, pentru delicte dintre cele mai bizare: acces abuziv în perimetrul CAP, tentative de trecere peste graniţă, uneltire contra orânduirii sociale, propagandă duşmănoasă la adresa regimului, denigrarea autorităţilor, ură de rasă, instigare, injurii, nepredarea cotelor obligatorii către stat ş.a. Al 13-lea deţinut politic a fost chiar fratele autorului acestei cărţi, actualul academician Alexandru Zub, condamnat la 10 ani de detenţie, pentru „agitaţie împotriva regimului şi statului democrat popular”, încarcerat la Jilava, în „faimoasa” celulă 13, a condamnaţilor la moarte…( „Intrase în atenţia securităţii nu mult după terminarea studiilor universitare, pentru că era unul din principalii organizatori ai festivităţilor de sărbătorire a 500 de ani de la urcarea pe tron a domnului Moldovei Ştefan cel Mare, într-o perioadă de mare agitaţie în lumea studenţească est – europeană, 1956 – 1957”). A îndurat o recluziune de 6 ani ( 6 martie 1958 – 16 aprilie 1964), dintr-o condamnare de 10 ani.

Aflăm mai multe despre acest episod nemeritat din viaţa celui care avea să ajungă o personalitate de prim rang a istoriografiei şi culturii române, dintr-un fragment din cartea fostului său coleg de celulă, Florin Constantin Pavlovici, „Tortură pe înţelesul tuturor”, Ed. Cartier, 2001, p. 179 – 257, pe care autorul a avut inspiraţia să-l reproducă aici, ca mărturie care acuză o abominabilă nedreptate.

O bibliografie bogată, cercetată cu asiduitate şi valorificată în această voluminoasă carte, şi aproape 100 de pagini de anexe încheie o lucrare care întrupează legătura de suflet a autorului cu locul natal şi care îl onorează.