Magdalena DĂDĂRĂU VICOLEANU

Dragi Luceferi,
în Noul An, vă doresc să străluciți prin orice vă propuneți să realizați!

Unde-a plecat Crăciunul? A plecat pe furiș, tiptil, tiptil, cu lăbuțe de pisică.
Nu am simțit în suflet atmosferă de sărbători și colind și râsete de copii, nu am simți parfum de cozonac sau scorțișoară din turta dulce coaptă în casă sau mirosul inconfundabil de portocală, nu am simțit parfum de vin roșu și nici nu am auzit clinchet de pahare ciocnindu-se între ele.
Nu am văzut persoane grăbite pe stradă cuprinse de febra sau bucuria sărbătorilor cu pachete și cadouri și nici lumini colorate sau ornamente stradale, nici măcar copacii sau florile învelite de prima zăpadă cadou de la Mama Natură, grijulie, ci doar mașina carabinierilor trecând prin pustiul nopții ca o santinelă ce veghează în noaptea sfântă cu girofarurile lampegiante colorate de blu intens abaliant.
Tristețe și pustiu, asta a simțit sufletul meu atacat de fereastră, în noapte, privind înspre depărtări. În pustiul nopții, undeva departe am văzut doar câteva luminițe pâlpâind și nu e nicio casă sau poate focul din cămin ce arde cu reflexe colorate de galben înspre roșu ci doar vechea lumină stradală care stă de veghe noapte după noapte pentru întârziații ce gonesc pe străzi să-și găsească liniștea după o zi de muncă pe timp pandemic în propriile case.
Nu am cum să descriu frumusețea sărbătorilor de iarnă, frumusețea sărbătorii Sfinte de Crăciun pentru că sunt captivă. Captivă în propria casă, în propria viață fără drept de a mă exprima de a mă bucura sau de a trăi liber. De a ciocni un pahar de vin în compania celor dragi, de a râde și a asculta cântece de sărbători, de a colinda pe la casele altora, de a mă plimba distrată pe străzi în miez de noapte sau de a… respira atmosfera magică.
Sărbătoarea Sfântă a trecut fără protagonist și fără invitați. A lăsat în urmă tristețe și lacrimi și bucate pe masă. Masa plină cu de toate cele ce pot fi mâncate dar de pe care lipsește buchetul de zâmbete și voie bună, de pe care lipsește credința și speranța ce o ornează ca după vechiul obicei creștin. Până și lumina lumânării atât de semnificative din centrul mesei este tristă, pâlpâie lent.
Ce Crăciun trist!
Unde-a plecat Crăciunul? S-au poate nici măcar nu a fost! Sigur nu a fost căci altfel l-aș fi simțit… în suflet, în inimă, în minte, în tot corpul meu căci el vibrează sau cel puțin trimite semnale de emoție prin fiecare celulă.
A trecut Crăciunul dar mi-a lăsat în dar doar nostalgie. Eu nu l-am simțit, nu mi-a adus bucurie nici speranță nici frumusețe cu lumini sclipitoare.
M-am simțit străină de realitate, străină de mine însămi și de credință, străină de tradiție și de țară. Străină, foarte străină de cei dragi.
M-am simțit abandonată în albul imaculat al iernii, o oarecare stranieră pierdută în imensitatea lumii.

Unde-a plecat Crăciunul?

Unde-a plecat Crăciunul?
S-au dus veștile bune!
Nu am simțit ajunul
sau ce-a vrut el a-mi spune.

A încetat colindul
ce vestea o minune,
îl fredonează gândul
cât anul vechi n-apune.

Unde-au plecat cuvintele?
Frumoase din ajun,
sclipeau precum veșmintele
omului scump și bun.

Unde-au plecat dorințe?
N-au fost îndeplinite.
Noi, bietele ființe
suntem dezamăgite.

Unde-au plecat persoane
în prag de sărbătoare?
Imagini ca icoane
și-n suflet alinare.

Unde-au plecat iubiri?
În depărtate zări…
se pierd prin amintiri
cu semeni și schimbări.

Au plecat prea grăbite
zile de sărbătoare
parc-au fost chinuite
de griji și boli și care…

n-au luat și nostalgia
a fost poate prea grea,
să lase bucuria
prin orice ce zi trecea.