Eu cred că Pohezia este pe undeva tot un fel de Adevăr!..
Interviu acordat de poetul Petrut Parvescu lui Paul Ungureanu

1. Care sunt rădăcinile tale în spaţiul românesc?
M-am născut în Păcala Făgeţelului, pe valea Vezii, dincoace de Piteşti, un sat pierdut printre coline şi păduri adumbrite din coloana sud/b-carpaţilor româneşti. Un sat, cu istorii, mitologii şi adevăruri. Acolo mi-am petrecut toată copilăria lumii, un adevărat Eden, pentru cei care au avut norocul să se nască la ţară. La 14 ani, cu o valiză de lemn, am plecat de acasă în lumea largă. Aşa a început drumul către mine. Revin, însă, mereu, de câte ori am ocazia, la Păcala, acolo unde rădăcinile sunt mereu prezente.

2. Păcala este satul în care te-ai născut. De unde provine denumirea localităţii?
Da. Păcala este un sat etern. Cu istorie multiseculară. Dovezile arheologice duc timpul în preistorie şi, de acolo, îl petrec prin toate epocile: de aur, argint, fier, lut… Prima atestare datează din anul 1677. Numele, potrivit unui studiu monografic, este, se pare, dat de un ins, chiar, cu numele de Păcală. Nu cel năzdrăvan, din legendă, ci, un altul, poate la fel, din epopeea nescrisă a acestui neam. Un moş sau strămoş, al unui cătun pierdut, undeva, în inima codrilor albaştrii, pe valea râului Vedea, la deal.

3. Care dintre dascălii tăi ţi-au inoculat pasiunea pentru literatură, poezie?
Primul dascăl a fost mama mea. Învăţătoare de profesie, care nu a profesat, însă, niciodată! Dar asta e o altă istorie… Bunicul şi biblioteca din podul casei părinteşti. Apoi, învăţătoarea, Maria Postelnicescu, tânără, frumoasă, dornică de afirmare. Datorez, enorm, profesorului meu de română, din liceu, Gheorghe Tomescu, student eminent al vestitului Şerban Cioculescu.

4. În timpul studenţiei bucureştene ai activat la două renumite cenacluri literare. Te rog să ne prezinţi pe scurt această colaborare literară.
E vorba de Cenaclul de luni, condus de Nicolae Manolescu şi Universitas, condus de Mircea Martin. Profesori universitari şi critici de excepţie ai literaturii româneşti, şi-au pus amprenta, cred eu, fără aroganţă speculativă, asupra destinelor literare din ultimul sfert de veac al sec. XX şi începutul sec XXI. De la Mircea Cărtărescu, Stratan, Mariana Călin Vlasie, Matei Vişniec, Mariana Marin, Ioan Bogdan Lefter, la Simona Popescu, Horia Gârbea, Ioan Es. Pop şi Cristi Popescu şi lista ar putea oricând continua. Nu cred, cel puţin, deocamdată, că se vor mai naşte, prea curând, asemenea şcoli de literatură care să odrăslească atâtea personalităţi. Am avut şansa să fac parte din ele. Să le cunosc, să le ştiu, să mă cunoască. Nu ştiu, în ce măsură am şi fructificat-o. Aici, am de multe ori certitudini dar şi îndoieli… Timpul, spaţiul şi noi, cei de faţă şi viiori sunt în măsură să dea răspunsul. Eu nu mă grăbesc, am încredere.

5. Cum ai debutat pe plan literar?
Am scris prin reviste şi revistuţe, de gimnaziu, liceu, etc., dar adevăratul debut s-a produs în 1984, în revista Tribuna, cu câteva poeme.

6. După absolvirea facultăţii ţi-ai început cariera didactică pe meleagurile botoşănene, în municipiul Dorohoi. Pe lângă cariera didactică, pe plan literar ai avut o bogată activitate în cadrul Cenaclului „Septentrion” din Dorohoi.
La Dorohoi am găsit un grup entuziast de visători: Stelorian Moroşanu, Augustin Eden, M. Sweitzer, Gh. Şerban, Nicolae Căruntu, Maria Zlei, Aurelian Antal, Vasile Clem, Anca Babii, Dan Movileanu, Vasile Slabu, Victor Teişanu, Gică Manole, Mihai Munteanu, Lucian Costache… Aşa a luat fiinţă cenaclul Septentrion, în 1985. Conferinţe, congrese, festivaluri judeţene şi naţionale. A fost o lume.

7. Mai activeză în prezent Cenaclul ,,Septentrion”?
Eu am venit în 1999 la Botoşani. Cenaclul Septentrion continuă. Ca cenaclu de memorie, de grup şi atitudine, prin corifeii lui. Cenaclul Septentrion nu s-a desfiinţat, în definitiv, cred eu, niciodată!

8. Când ai debutat pe plan editorial?
Târziu, la 39 de ani, după lupte şi bătălii memorabile…, în 1995, cu Câmpia cu numere, prima zi. O carte la care am lucrat foarte mulţi ani.

9. De-a lungul timpului ai primit o serie de premii literare şi referinţe critice extrem de favorabile.
Premiile, referinţele, vin şi pleacă. Sigur că ele te bucură, uneori te întregesc. Nu le-am vânat, niciodată! Au venit firesc, normal, fără surle şi trâmbiţe, aproape în anonimat. (Pentru curioşi: Petrut Parvescu, Wikipedia).

10. Criticul şi scriitorul Horia Gârbea,
prezentându-ţi volumul de poezii „Câmpia cu numere” (Geometria visului) apărut în 2005 la Editura Paralela 45, a scris printre altele că: „vechiul cenaclist de la Universitas, Petruţ Pârvescu mi-a apărut sub ochi brusc, după fix 20 de ani, ca în Dumas”. De fapt de ce eşti considerat ca bizar, bacovian, neliniştit, flegmatic şi minimalist.
Nu ştiu… Nu m-am obosit să caut, să aflu. E o părere, din alte, multe păreri. Să scrii, la Dorohoi şi chiar în Botoşani, poate fi, uneori, un handicap. Vorbesc aici, de unul de percepţie, de relaţionare şi punere în circuit. Am fost un solitar, în sensul acesta. Nu mi-am făcut temele la capitolul managerial al scriiturii mele. De asta s-au ocupat, uneori, destinul sau prietenii mei. Le mulţumesc şi pe această cale. Eu scriu. Bine sau mai puţin bine. De asta sunt conştient, însă, pe deplin!

11. În structura ta profesională şi literară ţi-ai păstrat şi reacţia celor din sud. Cum te-ai acomodat cu relaţia molcomă şi visătoare a celor de pe meleagurile nord-moldovene.
Cunoşteam Moldova, şi nu numai, dinainte de a veni la Dorohoi. Nu am complexele spaţiale ale provincialului, de orientare geo-politică, neaoşă, cartier, stradă…, de grup, de clan, culoare sau miros. Dacă îmi place ceva, fac! Dacă nu, nu! Aşa şi cu limitarea aceasta cazonă. Nu a intrat în opţiunile mele. Oameni să fie, că de restul… mă ocup eu. Şi oameni, slavă Domnului, mai sunt!..

12. Experienţa didactică acumulată în aproape 25 de ani la catedră se vede în ultima lucrare Mic dicţionar de istorie (Ed.Cartex, Bucureşti, 2009), apreciat de acad. Dan Berindei ca „o lucrare meritorie, cu simţ de echilibru şi acribie”. Care este diferenţa dintre poezie şi o lucrare de specialitate?
Nu este nici o diferenţă, şi totuşi, câtă diferenţă!.. Principalul să le faci cu simţul răspunderii şi al decenţei. Să te întrebi mereu, să te îndoieşti şi să cugeţi. Să ai, cum s-ar zice conştiinţa scriiturii, limitele şi discernământul ei. De orice natură ar fi ea. Am scris cărţile de specialitate din convingere, din trebuinţe şi datorie. E o muncă enormă.
Nu am pus botul, cum s-ar zice vorbelor de bine, gurilor rele: „Lasă domnule…, E pohet, etc. etc!” Mi-am văzut de lucrări, arături şi… Eu, după cum, unii mai ştiu, sunt profesor de istorie filosofie. Am încercat să-mi fac datoria, ca om, dascăl, scriitor, ca un profesionist. Nu am dat şi nu dau socoteală nimănui, în sensul ăsta. Am zis numai, ca sa ştie şi Unii (că tot e un interviu…), să-şi aducă aminte sau să nu uite prea uşor! Dicţionarul…, este a treia lucrare de istorie. M-a costat vreo 10 ani de muncă. Mulţumesc cerului că a văzut lumina tiparului în condiţiile descrise mai sus.

13. În poezia ADDENDA, din Câmpia cu numere, afirmi următoarele: „am umblat după glorie/ care nu e numai glorie/ am umblat după femeie/ care nu e numai femeie am umblat după mine/ care nu sunt numai eu…!”
Da. Eu cred că poezia e pe undeva tot un fel, anume, de adevăr, aici…, nu poţi trişa…
Toată viaţa am îmbinat utilul cu plăcutul. Nu ştiu care a fost primul, dar ce mai contează!..

13+UNU. Petruţ dragă, te-ai realizat pe plan profesional, familial, pe plan literar… La 54 de ani, a.c. (n. 17 februarie 1956) ce … îţi mai doreşti?
Da… Să ne dea Domnul minte şi sănătate…, omenie, înţelegere şi putere de muncă!

Mulţumesc pentru sinceritatea răspunsurilor, îţi doresc să mai publici multe cărţi, şi te asigur de toată prietenia şi admiraţia mea.

Redacţia revistei Luceafărul îi urează
Domnului Petruţ Pârvescu
La Mulţi Ani!