Revista Luceafărul: Anul XIII, Nr.2 (146), Februarie 2021
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

 Dumitru Lavric, „ Scaunul lui Vincent”

Primit pentru publicare: 17 Febr. 2021
Autor:  Gheorghe MEDIAN, redactor Revista Luceafărul
Publicat: 17 Febr. 2021
© Gheorghe Median, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

  Dumitru Lavric „ Scaunul lui Vincent”

    Personalitate de primă mărime a vieţii culturale a Botoşanilor, Dumitru Lavric este cunoscut şi apreciat pentru numeroasele sale scrieri relative la folclorul, tradiţiile şi obiceiurile ancestrale păstrate şi perpetuate în această parte de ţară, la simbolistica sărbătorilor de iarnă, la mitologia românească, la literatura epistolară sau la personalităţile emblematice născute pe aceste meleaguri, scrieri de o remarcabilă valoare ştiinţifică şi documentară, apreciate la superlativ de personalităţi de prim rang ale culturii româneşti. Unele dintre acestea,  precum „Epistolarul românesc 500”, cea mai amplă lucrare privind literatura epistolară românească din ultimele cinci secole apărută în România, îl aşează în rândul celor mai importanţi exegeţi literari români.

Având în vedere natura scrierilor care l-au consacrat, cartea autobiografică, „Scaunul lui Vincents”, reprezintă, pentru mine, cel puţin, o mare şi neaşteptată surpriză. Dumitru Lavric surprinde prin etalarea, cu o sinceritate absolut remarcabilă, a celor mai importante etape ale vieţii sale. O face, de o manieră pe care puţini dintre autorii de lucrări de acest fel o practică, fără să ocolească detaliile delicate ale vieţii sale, fără să scuze sau să acuze şi mai cu seamă, fără să folosească această oportunitate, pentru a se face remarcat. Sinceritatea cu care îşi descrie viaţa, este, desigur, o opţiune personală, dar, într-un mod cu totul original, o motivează chiar de la începutul cărţii. În fiinţa sa pământeană s-a întrupat o alta, pe care o denumeşte Ergon, venită din Univers, cu scopul precis de a-l supraveghea pe tot cuprinsul vieţii, iar după moarte să-i integreze sufletul în propria identitate, şi să revină cu el în locul de unde a plecat, adică în Kenoma, Steaua de dimensiuni infinite, aşezată în centrul Universului. Însoţit continuu de Ergon, pământeanul Dumitru Lavric  nu poate să ascundă nimic din tot ce i s-a întâmplat de-a lungul vieţii, fapt pentru care, sinceritatea aproape neverosimilă cu care ni se destăinuie,  este pe deplin motivată.

Rememorându-şi viaţa, aşa cum a fost ea,  autorul nu ascunde faptul că a venit pe lume ca un „copil din flori”, că a avut o copilărie tristă,  marcată de numeroase întâmplări dramatice, cărora a reuşit să le facă faţă, datorită puterii pe care i-au dat-o dragostea bunicilor materni, cei cărora le datorează ambiţia şi curajul de a trece dincolo de ceea ce părea imposibil pentru un copil de condiţia lui socială. De asemenea, nu uită să consemneze „vămile” pe care a trebuit să le treacă în adolescenţă, pentru a nu se îndepărta de şcoală, singura şansă de a ajunge într-o lume mai bună,  în care, doar prin învăţătură putea să pătrundă.

Nu ezită să amintească eforturile şi sacrificiile pe care a trebuit să le facă, pentru a putea să urmeze cursurile liceului, apoi pe cele universitare, bucuriile şi tristeţile acelor ani, momentele de euforie, ca şi cele de deznădejde prin care a trecut, sau relaţiile mai mult sau mai puţin căutate cu reprezentantele sexului frumos în preajma cărora s-a aflat. Relatarea este firească, nimic nu este amintit ca un eveniment, toate cele evocate înscriindu-se într-un normal acceptat de timpurile pe care le-a străbătut şi de moravurile acestora. 

Ceea ce impresionează în această carte, este, pe de o parte, spaţiul deosebit de larg acordat de autor anilor copilăriei şi adolescenţei, cei mai frumoşi, din viaţă, în ciuda greutăţilor cu care s-a confruntat şi minuţiozitatea cu care prezintă spaţiul în care a trăit în acest segment al vieţii sale. Detaliile minuţioase relative la viaţa satului în care s-a născut, din anii celui de Al Doilea Război Mondial şi a celor care i-au urmat, amănuntele privind natura, viaţa socială, datinile şi obiceiurile, şi redarea, fără obişnuitele puncte – puncte a modului în care lumea celor mari şi prin imitaţie a celor mici se exprima, fac din această carte o operă credibilă, o oglindă veridică a timpului pe care îl evocă, dându-i caracterul de autentică operă autobiografică.

Dincolo de activitatea sa scriitoricească, Dumitru Lavric, este cunoscut botoşănenilor şi nu numai, ca un remarcabil jurnalist, ca director sau angajat al unor instituţii de cultură, a căror activitate, prin proiectele pe care le-a iniţiat şi implementat ( editarea de culegeri de folclor, festivaluri şi concursuri, zile ale filmului românesc, etc.) a făcut-o cunoscută în întreaga ţară. Le aminteşte în paginile cărţii, dar conştient de faptul că a făcut doar ceea ce trebuia să facă, nu-şi aduce laude, preferând să lase cititorului aprecierea cestora. 

Desigur, rememorându-şi cele mai importante momente care i-au marcat viaţa, Dumitru Lavric nu putea să nu se refere la cărţile sale – acum în număr de peste 20 – asupra cărora s-a aplecat cu o nesfârşită dragoste. Vasta sa cultură este evidentă în fiecare dintre acestea, iar valoarea lor, a fost unanim apreciată. Discret, scriitorul, face doar scurte precizări asupra imboldurilor care l-au determinat să le scrie, consemnând opiniile unora dintre cei care le-au citit, între care  academicienii Mihai Cimpoi,  Răzvan Teodorescu şi  cunoscutul jurnalist şi scriitor ieşean Grigore Ilisei, pentru a aminti doar câţiva dintre aceştia. O imagine mai completă a modului în care a fost receptată opera lui Dumitru Lavric, o găsim în   ultima parte a acestei cărţi, în care , alături de lista completă a scrierilor sale, sunt reproduse opiniile unor cunoscuţi oameni de cultură din Botoşani şi nu numai, inserate în presă, coperţile scrierilor amintite şi mai multe însemne ale preţuirii de care s-a bucurat şi se bucură opera sa. 

 În paginile cărţii,  găsim  numeroase amănunte din viaţa autorului, asupra cărora nu considerăm necesar să ne oprim, dar trebuie apreciat că tot ceea ce este scris, conturează o personalitate în adevăratul sens al cuvântului. Faptul că şi acum, la peste 70 de ani, marcat de suferinţe fizice, pe care nu le ascunde, preferând, mai de grabă să le persifleze, decât să le exhibe, Dumitru Lavric continuă să scrie, să-şi propună noi proiecte şi să aibă convingerea că le va realiza, demonstrează adevărul celor afirmate mai sus.

Îmi exprimam, la începutul acestor câteva consideraţii asupra ultimei cărţi semnate de Dumitru Lavric, surpriza plăcută să-l cunosc şi în postura de scriitor. E greu să înţelegi de ce, de abia acum a decis să se exprime astfel şi mai cu seamă, de ce a ales să-şi pună în valoare excepţionalul talent narativ, scriind o carte autobiografică.  Înclin să cred că, asemeni multora dintre cei pentru care lumea în care au trăit devine din ce în ce mai mică, prietenii tot mai puţini şi bucuriile tot mai rare, rememorarea vieţii şi mai cu seamă a celor mai frumoşi ani ai acesteia, devine mai mult decât o necesitate. Dumitru Lavric a găsit modalitatea concretă de a face acest lucru, scriind această carte, prin care şi-a apropiat anii copilăriei, luminaţi de amintirea mamei şi a bunicilor, a căror evocare îl învăluie într-o dulce lumină, care-l ocroteşte şi îi dă puterea de a aştepta mereu, o nouă zi.

 „Scaunul lui Vincent ” este o remarcabilă carte autobiografică, o carte care, dincolo de relevarea  uneia dintre personalităţile Botoşanilor de astăzi, poate fi considerată şi o frescă a vieţii culturale de aici din ultimele decenii, care marchează întâmplări şi evenimente, multe asupra cărora s-a aşternut uitarea. Este, prin urmare şi un document, care desigur va folosi celor care vor dori să cunoască Botoşanii, fapt pentru care, autorul cărţii, merită, cu atât mai mult, apreciat.