Nicolae CORNESCIAN

 

 

 

---

PARADOX

6.

Văzându-l, mă lepăd deîndată de acea stare deplorabilă în care mă cufund de când m-am trezit. Scot din gând diatribele, orice tânguire, blasfemii de prisos de care sunt capabilă în aceste răstimpuri dintre așteptări a tot ce se vrea altfel decât e cu adevărat. Tind să par alta. Și chiar reușesc cât timp nu dau niciun temei temerilor fără sens. Mă consolez la gândul că el știe ce anume i-am scris. A bucherit mesajul. Nu încape îndoială că aflase ambele locații. Altfel nu îmi explic prezența sa de acum și aici. Iar acest fapt îmi compromite oarecum autoritatea, căci mă face să cred că trebuia să fiu mult mai lucidă și mult mai perspicace când am inițiat acest joc complex, al tatonării și periplului haotic pe tărâmul frământării îndoielnice. Oricum ar sta lucrurile însă, acum nu mai pot să mai schimb mai nimic. Așa că îmi iau inima în dinți și caut acel ton împăciuitor, care ar putea înlătura orice deconspirare a irascibilității de care dau dovadă în aceste momente. Prin urmare, năzuind să par doar așa cum sunt, refuz să etalez acele măști ale amăgirii, menite de a ispiti pe oricine altcineva, dar nu și pe el. Căci privindu-l acum, sesizându-i nonșalanța atât de firească, mă văd nevoită să manifest aceeași naturalețe. Ceea ce de altfel și fac când îi strâng mâna, când simt un alean presant, dar nu mă încumet totuși să-l îmbrățișez. Așa cum făceam și atunci. Mai ales când ne despărțeam, când, strângându-mă la piept, el lăsa un gol imens în mine, mă pustia și mă făcea să mă simt de prisos în absența sa. Pleca și spunea că totul va fi bine. Că se va întoarce cât mai curând cu putință. Vorbea ceva de o viață viitoare. Sau așa ceva. Îmi povestea de aria interzisă. Luând o mină nepăsătoare, nu se aventura totuși să se adâncească în prea multe detalii. Nu se avânta să-mi prezinte acele amănunte ce ar fi demascat adevărul știut numai de el. Își cântărea fiecare cuvânt, obligându-mă astfel să mă spetesc să caut ceea ce întrecea orice capacitate de pricepere. Dregându-mi glasul, mă zgâiam atunci la el și-l amenințam că data viitoare îl voi urma îndeaproape dacă nu-mi va prezenta tot ce voiam să aflu și să înțeleg pe de-a-ntregul despre cei care locuiau dincolo de murii de stânci. Cei care au apărut aici încă înaintea celorlalți. Trăiau după alte principii. Erau superiori nouă, căci îndelunga lor evoluție le permisese acest lucru. Nu își părăseau locul de obârșie și nici nu primeau vizita nimănui. În istoria lor milenară existau totuși câteva cazuri în care unii dintre ei pare-se că au fost izgoniți din ținutul natal. Cum era și el, spre exemplu. Căci doar așa îmi explic de ce i se permitea să se întoarcă uneori acolo. Mă lăsa singură și-mi inducea o stare insuportabilă, ca un fel de amnezie anterogradă. Nepăsător la manifestările mele notorii de moment, îmi dădea lesne de înțeles că nu am ce să caut printre ei, alături de cei care prea bine știam că erau superiori nouă. Căci rasa lor apăruse, trăise și evoluase, în acea zonă interzisă unde niciodată nu pășise nici un om obișnuit, cu mult timp înaintea celorlalți oameni. De aici poate că se trăgea și obsedanta sa pasiune pentru jocul minții, abilitatea lui de invidiat în ceea ce privește respectivul joc. Această judecată excentrică, de care dădea dovadă atunci și care îl caracterizează încă și azi.

Acum însă, când îi strâng mâna, simt cum în mine crește ceva apăsător. În parte, pentru că la contactul cu pielea lui de o moliciune ca de catifea, golul din interiorul meu se umple de o căldură plăcută, dar și pentru că nu mă așteptam la această intimitate, la această atitudine, aparent firească, care trezește în mine cele mai stranii dorințe. 

– Deci, îi spun, ai înțeles?

Drept răspuns, el se apropie și mai mult de mine și mă sărută ușor pe obrazul stâng. Mă face să șovăi o clipă. În pofida faptului că înțeleg ce transpare din gestul lui, mă obligă să par nedumerită și oarecum confuză, chiar dacă atingerea sa nu e altceva decât un simplu semn de afecțiune. La fel ca privirea lui, care pare-se că mă penetrează, trece prin mine, nu se abate defel, ci mai degrabă întârzie undeva adânc, încheagă în cele mai tainice întunecimi ale ființei mele. Mă arde pe dinăuntru. Ca ceva înțepător, clocotitor și al naibii de dureros. Și chiar simt că e și mai intensă decât roșul de foc ce-l port azi. Roșu, întrucât vreau să par mult mai tânără decât sunt în realitate. În acest aer impregnat cu un iz ca din altă viață, existent doar în preajma lui, vreau să cred că devin iar tocmai cea de atunci. 

– Deci, mă repet, ai înțeles totul?

Și când mă pregătesc să adaug încă ceva, simt că nu pot să pronunț mai nimic, căci, în semn să tac, degetul lui arătător îmi atinge buzele. Întârzie aici și, din instinct, mă face să-mi închid ochii. Limba mea, în aceste momente, alunecă lin. Înspre pielea lui, atât de fierbinte. Spre vârful degetului său, ce pare umed și ușor sărat. Destul de aspru. Dar plăcut și straniu, cum e, de altfel, și întreaga scenă, pe care o găsesc oarecum nepotrivită în raport cu locul în care ne aflăm. Suntem totuși în biblioteca Universității. Mai exact, în sala de lectură, unde mai sunt prezenți și alții. Mai ales studenții, cei care profită de pauza dintre două ore de curs și, adânciți în lecturi captivante, își pregătesc materiale pentru viitoarele examene. Iar eu… Ce fac eu? Stau aici, în mijlocul lor, și nu mă pot desprinde de jocul confuziei tot mai hilare. Nu pot să îmi clarific nici măcar trăirile de moment. Îmi revin abia când el îmi propune să plecăm de aici. Zice că ar fi mai bine să coborâm în barul Universității, căci acolo au niște brioșe cu șofran de-a dreptul minunate. Au și cafea și ceai, și tot ce îmi doresc, adaugă, oferindu-se să-mi facă cinste. 

– Desigur, dacă ai timp necesar. Dacă nu te grăbești ori dacă nu ești doar în trecere. Dacă nu ai venit doar cu scopul de a-mi verifica prezența…

– Prefer plăcinta cu manioc și ceaiul verde, îi accept propunerea.

Aș vrea să-l țin de mână, în timp ce coborâm niște scări late, care acoperă spațiul unei librării improvizate, ascunse în locul în care ar trebui să fie postamentul treptelor; mai exact, un chioșc precum o cavernă săpată în vreo stâncă. 

Aș vrea multe, mult prea multe, cât îl simt alături. Dar îmi stăvilesc orice pornire pripită. Mă abțin de la asemenea familiarisme, cum mă abțin și de la impulsul de a-l conduce înspre bar pe cealaltă intrare în bibliotecă, pe unde putem intra doar noi, cadrele didactice. O cale de acces mult mai scurtă, dar interzisă celor din afara corpului profesoral. 

Însă înainte de a părăsi acest loc, înainte de a-l urma îndeaproape, mă văd nevoită să răspund la telefon. E Alex, medicul legist, cel pe care-l plătisem cu o sumă de-a dreptul excesivă, înainte de a-l însărcina să ducă la bun sfârșit secreta noastră investigație. Vreau să aflu cine sunt cele două persoane, îngropate în cimitirul central, cei a căror data decesului coincide cu exactitate cu data morții noastre. De atunci. Vreau să știu dacă nu suntem noi, cei cărora, chiar și după un timp atât de lung, totuși s-a reușit prelevarea ADN-ului. Din ceea ce mai rămăsese acolo. Din oase. Sigur că Alex nu știe nimic de presupunerea mea. El doar duce munca de cercetare. Iar acum, când pentru prima dată mă întâlnesc cu el, cu Mark, într-un mod mult mai protocolar, tocmai acum vechiul meu prieten mă sună și mă face să mă simt al naibii de prost. 

– ADN-ul coincide, zice amicul. În ambele cazuri. Zice și închide. Și mă lasă fără grai. Aproape fără suflare. 

– S-a întâmplat ceva? văzându-mi nedumerirea, deîndată se interesează el. Poate pentru că expresia feței îi dezvăluie tot ce simt în aceste clipe. Ori poate că auzise ceva. În orice caz, nu pot să ascund mai nimic. Și nici nu îmi permit să-l mint. Îi întâlnesc privirea și aproape că izbucnesc în lacrimi. Îl apuc de mână, cerșind ajutorul de care am nevoie. Îndată însă mă văd în brațele lui. Mă simt protejată și chiar îmi arog dreptul de a răspunde cu aceeași îmbrățișare. Lipsită de orice conotații de altă natură. O îmbrățișare caldă, ca între doi prieteni, căutând sprijinul reciproc. 

– Da, recunosc. 

Închid ochii și simt cum buzele lui îmi ating fruntea. Pesemne că nici el nu își îngăduie nici o fantezie, ci, pur și simplu, caută doar să mă liniștească. Realizând că problema mea e mult prea personală, nu pune nici o întrebare de prisos. Când ieșim din incinta bibliotecii, îmi propune să ne așezăm pe prima bancă. 

– Ca să-ți revii, zice. Să recapeți suflul necesar.

– Îmi simt trupul încremenit, mă destăinui și simt cum mă trec fiorii la gândul că mi-am permis să fiu chiar atât de directă cu el. Privesc geamul vitrinei de vizavi, sticla ce pare oglindă. Ne reflectă doar pe noi doi, cu toate că prin preajmă mai mișună alte zeci de umbre ce îmi dau amețeli și, cu această plutire a lor, ca printr-un aer tot mai rarefiat, mă aduc undeva la marginea suportabilității. 

– Îndreaptă-te un pic de spate, mă sfătuiește el și lasă ca mâna sa să-i alunece ușor, în sus și în jos, pe cașmirul moale al jerseului de un roșu-zmeuriu. 

– Tot ce e în capul meu acum e doar o mare învălmășeală, continui neștiind cum să-i sugerez o parte din adevăr, cum să inițiez totul în așa manieră, încât să nu par cea care nu sunt și nici nu am fost vreodată. 

– Tocmai de aceea încearcă să te liniștești, iar dacă te pot ajuta oarecum, cu vreun sfat sau altcumva, consider că ai putea să mi te destăinui în totalitate. 

– Poți, mă încurajez, încercând să mă debarasez de haosul din mintea mea, ce pare-se că prinde amploare cu fiece nouă clipă, devenind tot mai apăsătoare. 

– Te ascult. 

– Dar nu aici și nu acum, bat în retragere. 

– Poate la o ceașcă de ceai? zâmbește el pieziș. 

– Poate, îi răspund cu același zâmbet.

Mă ridic și, în timp ce ne îndreptăm înspre bar, îl simt aproape. Chiar în spatele meu. Resimt mirosul pielii sale. Același de atunci. Același dintotdeauna. Un iz de mosc și ceva ușor înțepător, dar atât de dulce, constat cu toate că ceea ce mă neliniștește cu adevărat acum e încunoștințarea lui Alex, rezultatul preliminar, faptul că noi, eu și Mark, suntem cei de atunci. Așa cum bănuiam dintotdeauna. Așa cum presupuneam, cu toate că nu aveam nici o dovadă certă. Acum însă știu. Știu prea bine cine sunt, cum știu că și el ar trebui să știe totul. Trebuie să îi spun tot ce aflasem, ce se poate dovedi și ce e întocmai așa cum ar trebui să fie. Mai precis, cum îmi doresc eu, din clipa în care l-am văzut pentru prima dată. În acea gară. În acea noapte în care uitase pe banca de plastic și aluminiu un caiet cu însemnări: conturile și parolele sale de pe diverse site-uri de șah, fapt ce mi-a permis să îl vânez și acolo, în acel spațiu virtual. Îl urmăream doar pentru că voiam să mă conving că bărbatul din amintirile mele, ivite atât de spontan, nu e doar un străin oarecare, ci e tocmai el. Același de atunci. Încă din acea viață în care mă găsise la scurt timp după ce fusese izgonit din rândul celor care erau cu totul altfel decât suntem noi, oamenii obișnuiți. Erau diferiți, căci, după spusele lui, apăruseră acolo, în imperiul lor dintre stânci, cu mult timp înaintea noastră. Locuiau izolați, iar dacă se întâmpla ca vreunul din ei să plece, atunci acel pribeag era osândit pentru totdeauna la un trai cu totul confuz. Cum a fost și cazul lui. Și mai e și acum. Și tot alături de mine. Cel puțin, pentru moment. Până nu va afla totul, iar apoi… fie ce-o fi.

– Am văzut totul, brusc mă întrerupe el din meditare, tocmai când ne așezăm la o masă retrasă. Am văzut totul în filmul trimis de tine. Chiar și acea parte intimă, dacă înțelegi la ce mă refer. 

– Parte intimă, zic pe același ton poznaș. Dar cum crezi că aș fi putut să opresc înregistrarea, dacă nu m-aș fi aplecat înspre telefonul lăsat să filmeze? încerc să-l apostrofez. Dar constat că în loc să se supere, el izbucnește în râs, căci înțelege că actoria mea e de-a dreptul una rudimentară. Ori poate că acest ton glumeț are menirea de a mă îndepărta de suferința de mai înainte, atât de bine sesizată de el. 

– Ai fi putut să-l programezi să se închidă singur. Prin urmare, n-ai fi fost nevoită să te apropii chiar atât de mult de ceea ce urmăream cu un interes sporit. 

– Inițial, înainte de a-ți trimite linkul către materialul filmat, am vrut să decupez ultima scenă, dar, totodată, recunosc că am vrut să te și incit. Și după cum observ, mi-a reușit de minune provocarea. 

– Dar nu și-n întregime. 

– Ce vrei să spui? Că-mi lipsește ceva?

– A… Nu! Nici gând. Totul e integru. Doar că e… prea acoperit. 

– Altceva, totuși, vreau să îți zic acum, schimb brusc cursul discuției noastre. 

Îmi cobor privirea înspre ceașca cu ceai verde din fața mea. Inspir adânc, dar, înainte de a mă decide să-i relatez totul întocmai așa cum cred eu că e, rămân de-a dreptul uluită când îl aud întrebându-mă de ochiul lui Horus. Tocmai de acest simbol care, încă de atunci, îmi zisese că ne va desluși totul și ne va aduce din nou împreună. Chiar și-n altă viață. Mai precis, în cea de acum, când mă văd nevoită să-i amintesc rugămintea sa, cea de atunci. Acea insistență nimicitoare, rostită de el pe data de 2 mai 1925. În ultimele ore ale traiului nostru comun, ce dura mai mult de un sfert de veac. Se petrecea acolo. Departe de ceilalți. Într-o izolare bizară. La fel ca acum, când pare-se că totul tinde să urmeze același curs. Se repetă. Mai ales când ne aflăm alături. Când ne întâlnim și rămânem singuri. În bezna gării, în tren, ca și aici. Acum și aici. În acest bar în care nu mai e nimeni. Doar noi doi și o tăcere apăsătoare înstăpânindu-se pentru câteva minute. Cât durează un alt periplu de-al meu, o nouă cufundare în considerații pline de spaimă în fața presupunerii mele la cum va reacționa când va afla adevărul. Dar nu acum și nu aici. Ci în casa mea. Căci tocmai asta intenționez să-i propun acum. 

– Te ascult.

– În noaptea asta ai să urci în alt tren. În trenul meu, îi zic pe un ton aproape poruncitor.

– Ce rocadă frumoasă! îl aud revenind la același ton poznaș. 

– Mai degrabă, cred că te-am prins în șah.

– Îți propun schimbul.

– Nu-l accept, căci așa ai procedat cu mine și alaltăieri. În jocul online. Iar, până la urmă, mi-ai dat mat. Așa că acum nu îți rămâne altceva mai bun de făcut decât să joci după regulile mele. Ai să vii cu mine. Ți-e clar?

– Mat, repetă el oarecum indecis.

– Mat era în film. Mat, în sensul că nuanțele erau mate. Partea intimă, dacă pricepi la ce mă refer. 

– Înțeleg că acum va fi altfel. Nu va fi chiar atât de mat. 

– Dar nici transparent nu va fi.

(va urma)