Vasile LEFTER

Reflecții în vremuri de Pandemie ucigașă

                                      „…nimeni nu va fi vreodată liber atâta timp cât există flageluri”
                                                                                 ( Albert Camus, „Ciuma” )

       De un an și mai bine, Planeta Pământ  trăiește un vis urât, un vis al bolii și al morții  despre care un dramaturg român, Eugen Lovinescu, spunea candid: „C-un pahar și c-o lumină/ Vine moartea în grădină”. Se referea la moartea firească, la încheierea unui ciclu biologic calculat genetic. Dar iată că moartea a devenit un coșmar al omenirii. De data aceasta, nu bombele ucid. Ucigașul este un virus blestemat, căruia un glob întreg nu-i poate găsi antidotul. Numele codificat este unul ce înfioară: COVID. Ne-a schimbat viața! Ne-a schimbat moartea!

     După ora 10 noaptea ridic temător colțul perdelei spre lume. Este terifiant.  Orașul pare mort. Nu vezi oameni pe stradă, nu vezi lumini la geamuri, nu se aude nici măcar lătrat de câini ca odinioară. Doamne, ce se întâmplă cu noi, muritorii? 

Oricum. Lumea e bulversată. Guvernanții încearcă fără prea mare succes să demonstreze că totul este sub control. Oamenii și-au pierdut încrederea și răbdarea. Ca la Camus, orașul Oran avea 80 de paturi. Ciuma se răspândea fără putința de a fi oprită. Ca la noi. Și acolo era neîncredere. Ca la noi!. Sunt atâtea coincidențe ,încât ești tentat  să crezi că romancierul francez ne e contemporan. Un loc al morții ,comun și în ficțiune și în realitate. Medici implicați în lupta cu epidemia și la Camus și la noi. Se confirmă ideea că literatura poate fi anticipativă? Da! Jules Vernes nu e  singurul exemplu.

      Pe buzele pământenilor flutură o singură întrebare: Când scăpăm? Nimeni nu poate răspunde. Vaccinul a început să fie o fată morgană. Zvonuri de tot felul. Avem sute de mii de vaccinuri, dar nu prea avem înscriși pe platformă. Salvarea? Se apelează tot la hulita biserică ortodoxă, care la Paștele trecut nu a putut nici măcar să dea lumină credincioșilor. Doi profesori frumoși, uniriști amândoi, Dan și Janet, matemacian și filolog, s-au apucat în miez de noapte să alerge printr-un sat de la Poarta Vrancei cu lumina Învierii, dând oamenilor din casă în casă lumina speranței în dăinuire. Dumnezeu i-a supus la grea încercare. Amândoi s-au îmbolnăvit grav de Covid. Au suferit enorm. Au fost la un pas de a trece dincolo. Mâna divină i-a oprit. Dumnezeu s-a bucurat că în numele credinței încă sunt oameni gata să pătimească. Această întâmplare nu merită un roman?

      Am rămas nedumerit într-o privință politică. De ce guvernanții își aduc aminte de cele sfinte doar în clipe grele? Biserica este chemată să îndemne credincioșii la vaccinare. Pe de altă parte, mai mulți medici și farmaciști cer guvernului să nu mai facă propagandă pentru vaccinare, deoarece normele europene interzic reclamele medicale. De ce nu iese un superavizat al Medicinii să ne spună cum stau lucrurile. Ceva e cusut cu ață albă. Un lucru e clar: Pandemia cade unora mănușă. Vom afla adevărul adevărat. Banii vor fi intrat însă de multă vreme în conturile celor deștepți.

        Suntem într-un moment critic. Trăim dilema hamletiană: „A fi sau a nu fi?”

     Mi-e și frică să sting lumina. Tremur la gândul că voi ridica iarăși colțul perdelei și voi vedea mașini uitate în parcare, ferestre cu storurile trase, bulevardul pustiu mort încă o noapte.  Cu voie sau fără voie , mintea îmi va fi tulburată tot de versurile poetului care avea Universul chiar la degetul mic, trăind deopotrivă pe Pământ și în ceruri. 

Încă o dată, Mihai Eminescu ne oferă un punct de sprijin pentru a ne autocunoaște:

     „S-a stins  viața falnicei Veneții,
       N-auzi cântări, nu vezi lumini de baluri,
      Pe scări de marmură, prin vechi portaluri,
  Pătrunde luna înălbind pereții.”

       Oameni buni, lăsați barem o lumânare să ardă la geam. Să vadă marțienii că încă nu am murit și așteptăm lumina sfântă a Învierii Domnului!