Revista Luceafărul: Anul XIII, Nr.5 (149), Mai 2021
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

PARADOX. 8

Primit pentru publicare: 07 Mai 2021
Autor:  Nicolae CORNESCIAN
Publicat: 07 Mai 2021
© Nicolae Cornescian, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

PARADOX

8.

Întrucât îmi repugnă acest fel de a fi, mă abțin de la confidențe și aluzii pline de ardoare. Așa că, în urma schimbului de priviri pline de înțeles, oarecum rugător, îl îndrum să mă elibereze de această stare stranie și aproape agasantă, ce mă obligă să cad pradă unei pasiuni de nestăvilit. Îl ignor pentru o clipă, fac abstracție de prezența sa de aici. Întinsă pe covorul moale, mă concentrez asupra tablei de șah. Concomitent, înarmată cu AlienX, mă conectez pe serverul unde îi lansez provocarea. Observ că la fel procedează și el. Are același model de telefon, lipsit de sisteme de operare multifuncționale; prevăzut cu versiunea Android GO, ceea ce mă izbăvește de accesarea anumitor servicii suplimentare, inutile pentru utilizatorul obișnuit. Are același smartphone. Doar că al lui nu e albastru, ci negru. Și, după cum constat aruncând o privire vigilentă asupra device-ului din fața sa, pentru joc se folosește de aceeași aplicație ca și mine. În prealabil, purcede la aceeași tactică. De o simetrie izbitoare. Același paralelism, rezultat din această partidă duală, desfășurată simultan: atât în spațiul virtual, cât și în realitatea tangibilă; ca în vreun tablou vivant, emanând un fel de energie extatică, dată de neîncetatele permutări ale pieselor insuflate parcă cu ceva viu și aproape independent de voința noastră.

Observ că recurge la aceeași deschidere, pregătind atacul încă de la bun început. Obligată să mă apăr, drept măsură de precauție, după patru mutări aproape mecanice, mă văd nevoită să fac rocadă. Apoi, chibzuind îndelung, îi spun pe un ton cât se poate de cordial:
– E poza ta.

El însă, păstrând aceeași mină neutră, mă sfidează pentru câteva clipe, până când nu înaintează cu nebunul de pe diagonala albă. De îndată ce imită același pas și pe site, mimând o totală slăbiciune, începe să mă apostrofeze:
– Sunt sigur că ai găsit-o undeva pe internet, ai descărcat-o și ai trucat-o cu o măiestrie de invidiat. Mai apoi, pentru imprimare, ai apelat, pesemne, la vreun ajutor, căci nu cred că deții aparatura necesară pentru a transpune în realitate, chiar atât de fidel, respectiva imagine. Și chiar de-ai avea, să zicem, o asemenea imprimantă, cartonul, totuși, pare destul de autentic. Costisitor.
– Dar e poza ta, morfolesc prinsă în vâltoarea jocului.
– E o tactică bună de a-mi distrage atenția.

Eliberez un oftat scurt, apoi îi spun:
– Să știi că știu mult mai bine decât tine, cine ești tu cu adevărat.
– De vreme ce afirmi așa ceva, ar trebui să visezi la victorii, zâmbește, țintind cu privirea regina mea neagră.

Ezit puțin, apoi mă decid totuși să risc. Mai aprind un rând de aplice din spatele meu, spre a obține un fel de ecleraj necesar concentrării asupra câmpului de luptă aflată în desfășurare. Pentru a-i distrage atenția, întrucât umbrele pieselor parcă și mai vii, acum se răsfiră întru totul samavolnic. Și toate curg doar în direcția lui.
– Pfui! La naiba cu simetrie! răbufnește  el crezând că joacă doar online. Uitând că e aici.
– Nu emit nici o pretenție în această privință. Nu intenționez să câștig. Când joc cu tine, pe mine, de fapt, mă interesează doar tactica ta. Mai precis, scrupulozitatea cu care gândești în anumite momente. De aceea, acum când nu mai am ce să tăgăduiesc, te rog să-mi permiți să mă folosesc doar de un simplu caiet de însemnări.
– Desigur, aprobă el. Poți să apelezi chiar și la motoare speciale, dedicate acestui joc. Nu de alta, dar ca să-ți demonstrez că și în acest caz, așa cum procedez uneori cu adversarii mei, folosindu-mă de linii moarte, nimic nu îmi poate periclita șansa de a obține izbânda scontată.
– Dar softul destinat acestui joc, îl combat, nu face parte din arsenalul meu, întrucât acolo totul e mult prea tipic.
– În această privință, nu obiectez câtuși de puțin. Mai mult decât atât, de fiecare dată când joc cu calculatorul sau, și mai des, cu AlienX, știu de dinainte care va fi mutarea sa.
– Pentru că în acest caz nu există nici o urmă de neprevăzut, îi adeveresc remarca.
– Pentru că imaginarul trece de orice limite geometrice, rostim concomitent.
– Poza totuși, își drege glasul revenind la cele de dinainte, poza asta pare mai mult, mult mai mult decât doar un trucaj ieftin.
– Pentru că a fost făcută tocmai atunci, accentuez pe un ton aproape exasperant.

Mă ridic instinctiv și scot din sertarul comodei de lângă pat unul din caietele cu însemnări. Iau și un creion, doar ca să creez impresia că consimt să notez pe foile gălbejite din fața mea mutările lui de acum, din timpul acestui meci, aflat în desfășurare. Îl privesc fugitiv și constat că pe chip îi iradiază un zâmbet insolent. O aluzie cât se poate de dezaprobatoare la adresa mea. Iar această emfază, pe deasupra, e dublată de atacurile sale tot mai acerbe, ce nu contenesc câtuși de puțin.
– A fost făcută tocmai acolo, lângă acea casă pe care ai avut posibilitatea să o descoperi chiar și-n filmul pe care ți l-am trimis noaptea trecută.
– Dar când? întreabă sardonic, vădit iritat și contorsionat, lăsându-mă să înțeleg că nu are sens să-l mai împovărez cu toate aceste fantazări lipsite de tâlc.
– Tocmai în acea viață, nu mai pot amâna să mă destăinui, chiar dacă știu că respectiva recunoaștere îmi va periclita șansa de a obține izbânda sperată. Atât cea din timpul acestui meci, cât și mult râvnita victorie în lupta pe care o port în ultimul timp cu tot ce definește întregul destin. Tocmai din clipa în care am intrat pentru prima dată în acea casă. Și mi-am amintit totul. Așa cum a fost atunci. Când trăiam împreună. Sufeream și iubeam. Și nu încape nicio îndoială că fericirea noastră, cea de atunci, necesita o luptă permanentă. Cu toți ceilalți și, mai ales, cu noi înșine. O duelare continuă, așijderea celei purtate mai mereu chiar și pe tabla de șah.
– În acea viață, îl aud repetându-mi vorbele.

Privește în gol și după un răgaz scurt mută calul de pe C3. Mai precis, caută cu aceeași febrilitate să mă atace într-un mod cât se poate de echivoc.
– Tocmai atunci, îi spun simțindu-mă împovărată, așteptând să văd cum va reacționa în continuare.

Frunzăresc caietul din fața mea până nu dau de partida desfășurată pe 13 aprilie 1921. Identică cu cea de acum. Cel puțin, până la această mutare a sa, una derutantă. Căci dacă îi iau calul, așa cum am jucat atunci, peste trei mutări, el îmi va da mat. Prin urmare, pentru a-l ademeni, recurg la abatere sau, cum se mai spune în limbaj șahistic, la deviere. 

– Dar atunci era altfel, disting în vocea sa niște note grave. Iar când zic „atunci”, desigur că am în vedere cealaltă viață. Cea pe care o închipui zi de zi, o descriu în textele publicate prin revistele de specialitate. Iar tu, bag seama, într-un fel sau altul, ai acces la ele. Observ că ai citit tot ce am reușit să scriu până acum. Ba mai mult decât atât, pretextând că știi aproape totul despre mine, realizez că izbutești să deduci chiar și ulterioarele mele mutări de pe tabla de șah. Pesemne că ți-a luat destul de mult timp acest studiu scrupulos asupra felului în care joc, aproape imposibil de transpus în practică de oricine altcineva. 

– Dar, mai exact, ce anume vrei să spui? Că îți închipui tot… Tot ce fusese cândva…
– Tot ce bănuiesc că citești, dacă asta îți oferă consolarea convenabilă, un fel de lămurire ce te va izbăvi ca pe viitor să mai cauți alte exemple contemplative într-un spațiu întru totul ipotetic. Și când spun „exemple”, nu emit nici o pretenție că ai să pricepi deîndată chiar totul. Pe deasupra, nici măcar nu intenționez ca discuția noastră să degenereze în cu totul altceva.
– În acest caz, dragul meu Mark, recurg la o franchețe de nestăvilit, mă văd nevoită să apelez la câteva considerații cât se poate de clare. Exemple reale, demne de a combate orice fel de sinestezie, pe care observ că o exprimi ca pe un zid de apărare. Pur și simplu, încerc să te fac să pricepi ceea ce deocamdată nici eu nu pot să înțeleg pe de-a-ntregul.
– Dar ce fel  de exemple? mă întreabă, arborând totuși un fel de reticență născută în urma aplombului meu de rectitudini cât se poate de juste.
– Exemple evidente, mă repet deîndată ce îi atac regina. Îl talonez temeinic de când devierea mea observ că a dat roade. Îl presez și văd că nu se mai poate apăra.
– Mai exact?
– Casa de acolo, cea din film, păstrează o sumedenie de obiecte. Pozele tale și pozele mele. Sau, dacă îți convine și mai mult, fotografii a doi oameni care seamănă întru totul cu noi. Și chiar de-au fost făcute în urmă cu un veac întreg, așa cum atestă datele de pe anumite fotografii, toate aceste portrete, oricât de străine nu ar părea, îmi amintesc ceea ce simt mai mereu, de când te-am văzut pentru prima dată, și aproape că sunt convinsă că s-a întâmplat și în viața mea. În viața noastră. Cea de atunci. Precum visul unui destin revolut și, totodată, ca un paradox în care n-ai cum să crezi deocamdată, un destin ce se repetă chiar și acum. Chiar și în această clipă în care găsesc că e necesar să îți spun toate astea. Întrucât nu mai pot să suport de una singură tot acest absurd. Acest mister ce simt că erodează capacitatea mea de pricepere. Mă depășește. Mai ales că acolo, în coordonatele pe care ți le-am încifrat în al doilea mesaj, cel trimis pe site-ul de șah, locul unde se află casa de care îți vorbesc, acolo mai e și altceva. Sunt câteva caiete. Cum e și cel de aici, din fața mea. Plin de pagini cu însemnări ale partidelor noastre, desfășurate atunci. Menite a se repeta, căci tu, chiar și tu, cu toate că pare greu de crezut, chiar și în prezent, joci întocmai. Etalând aceeași tactică inconfundabilă, observ că lupți la fel ca atunci, cu aceeași poftă insațiabilă și aceeași încrâncenare ce nu lasă loc nici unei greșeli inducând eșecul. Iar ca să îți demonstrez că ceea ce spun nu se rezumă nicidecum doar la un simplu pretext de a te atrage în capcana mea, permite-mi să mă folosesc de notațiile tale din 25 aprilie 1921, și ai să vezi că de data asta am să te înving, îmi termin mărturisirea, ca pe o eliberare cât se poate de clară. 

Îl privesc și e pentru prima dată când nu mai simt nici o teamă la gândul că nu știu cum va reacționa. Mai ales acum, când totul deja fusese spus cât se poate de simplu. Când modul meu desuet de a exprima adevărul aproape imposibil de înțeles pare-se că e cât se poate de potrivit. Căci deocamdată nu observ nici o reacție din partea sa. Nimic satiric ori distractiv, ori ceva ce ar induce aversiune și indignare. Doar o față aproape smeadă și o privire întunecată, ca al vreunui adversar înfrânt și stafidit e tot ce mi-e dat să văd în aceste clipe, desprinse parcă de orice prezent posibil.

– Albumul? brusc îmi întrerupe șirul gândurilor. Pot să arunc o privire?
– După ce vom termina această partidă. Abia atunci. Iar dacă vrei să știi de ce nu îți permit acum acest lucru, află că nu îmi place să nu respect întocmai tot ce îmi propun. Așa că, mai întâi, pregătește-te de înfrângere, iar pe urmă, abia pe urmă vom începe și celălalt joc, cel adevărat. Cu toate aceste detalii încropind pare-se unicul adevăr.
– Un asemenea obiect îl am și eu. La mine acasă.
– Ce anume?
– Un pandantiv, adică ochiul lui Horus.
– De unde îl ai? îl întreb manifestând un interes ieșit din comun.
– Nu știu. Mai exact, ca să fiu sincer nu am nici cea mai vagă idee despre proveniența sa. Ce mă neliniștește totuși acum e faptul că pe această bijuterie e imprimat tocmai numele tău.
– Pentru că nu am început partida cu prima mutare, ci din poziția în care am vrut eu, cea din caiet, acum iată că ai primit mat, îi spun și mă apropii de el. Îl sărut prelung, iar apoi izbucnesc în plâns. Pentru că e pentru prima dată când simt așa ceva. Cum e pentru prima oară și faptul că abia acum simt că exist cu adevărat. Plâng, pentru că îl văd ridicându-se. Îndreptându-se înspre ușă. Oprindu-se pentru o clipă doar cât să îmi spună:
– Îmi cer scuze pentru această noapte. Pentru tot ce a fost și, probabil, te-a făcut să suferi. Mai ales aceste ultime ore, când am interpretat întru totul greșit jocul nostru. Căci cu totul altceva era ceea ce presupuneam eu că ar putea fi. Însă, recunoscându-mi greșeala, te rog doar atât, te rog să mă ierți și să uiți totul.
– Mark, găsesc puterea să-mi revin, tu nu pricepi nimic?
– Te rog să uiți totul. Te rog să mă uiți, zice și închide ușa în urma sa.

(va urma)