Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 16 → 2024

Interviu IN MEMORIAM! Prof. univ.dr. BOGDAN MURGESCU, prorectorul Universității București, omagiindu-l pe regretatul istoric turcolog  Mihai Maxim,  la împlinirea a patru ani de la trecerea în neființă a acestuia

Revista Luceafărul: Anul XIII, Nr.8 (152), August 2021
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE


Prof. univ.dr. BOGDAN MURGESCU, prorectorul Universității București, omagiindu-l pe regretatul istoric turcolog  Mihai Maxim,  la împlinirea a patru ani de la trecerea în neființă a acestuia

Primit pentru publicare: 6 Aug. 2021
Interviu realizat de Eugenia  VASILE – București, membră a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România
Publicat: 9 Aug. 2021
©  Eugenia Vasile, © Bogdan Murgescu, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE


Interviu IN MEMORIAM

Prof. univ.dr. BOGDAN MURGESCU, prorectorul Universității București, omagiindu-l pe regretatul istoric turcolog  Mihai Maxim,  la împlinirea a patru ani de la trecerea în neființă a acestuia

Prof. univ. dr. Mihai Maxim (n.9 noiembrie 1943, Vorniceni, jud. Botoșani – m.3 august  2017, București) a fost istoric,  specialist turcolog-osmanist, un asiduu cercetător orientalist în sfera  relațiilor româno-otomane, a studiat cu acribie documente de arhivă referitoare la epoca domnitorului Constantin Brancoveanu. Este descoperitorul locului(perimetrului) unde au fost decapitați   cei cinci Brâncoveni. Din lunga sa fișă biobibliografică, reamintim: studii universitare la Iași(1961-1962), continuate pe baza unei burse la universități din Baku și Moscova(1963-1968), specializare în osmanistică  la Istanbul și Ankara(1969-1972). A urmat  stagii de cercetare în Turcia sub îndrumarea renumitului profesor turc de istorie otomană Halil Inalcik. Doctor în istorie din 1976(studii doctorale sub îndrumarea istoricului Mihail Berza). Cunoscător al limbii și paleografiei turco-osmane, inclusiv al limbilor  arabă, rusă, engleză, italiană, franceză. Carieră universitară  la Universitatea Bucuresti, dar si la o serie de universități din Turcia, Italia, SUA. A inființat Centrul de Studii Turce din cadrul Facultății de Istorie(UniBuc).  Are în palmares cărți  de autor, printre care Ţările Române şi Înalta Poartă. Cadrul juridic al relaţiilor romano-otomane în Evul Mediu, prefațată de  prof. Halil İnalcık, pentru care a primit Premiul “Nicolae Iorga” al Academiei Române. A fost preşedinte și vicepreşedinte al Asociaţiei Internaţionale pentru Studiul Civilizaţiei Islamice din Balcani și  membru al ”Türk Tarih Kurumu” (Societatea Turcă de Istorie).

Eugenia Vasile:  Domnule profesor Bogdan Murgescu, iată, se împlinesc patru ani de când marele erudit, Mihai Maxim, a plecat din aceasta lume, mult prea devreme, aș zice, dacă mă gândesc că mama sa, Adela Maxim, este centenară, va împlini curând o sută de ani, mai exact pe 21 noiembrie a.c. Știu că domnul Mihai Maxim v-a fost profesor. Așadar, întrebarea mea este:  cum era acesta ca profesor în amfiteatru, spuneți-ne ceva despre stilul de a preda studenților, era cald, prietenos cu aceștia?  cum era ca om? era sociabil, comunicativ, cu deschidere  către cei din jur?  

Bogdan Murgescu: Pe profesorul Mihai Maxim l-am cunoscut în toamna anului 1982, când am început cursurile în anul I de facultate. Sfatul de a-l căuta mi-a fost dat de un coleg mai mare, cu care mă împrietenisem în liceu și pe care l-am reîntâlnit în facultate, Adrian Niculescu, astăzi cadru didactic la SNSPA. Când l-am întrebat pe Adrian care sunt cei mai buni profesori, el mi-a răspuns că cel de la care aș avea cele mai multe de învățat este Mihai Maxim. Profesorul Mihai Maxim nu avea însă un curs general la secția istorie-filosofie, ci doar cursurile practice de limbă și paleografie turco-osmană în anii I și II și un curs opțional în anul III. Am optat pentru limba și paleografia turco-osmană, iar orele noastre nu s-au desfășurat în amfiteatru, ci în mult mai intima sală 304, care era de altfel mult mai potrivită pentru mica noastră grupă (eram doar vreo 7 studenți din anul I cei care optasem pentru limba turco-osmană). În sine, limba și paleografia turco-osmană sunt discipline destul de dificile, foarte diferite de tot ceea ce știam până atunci, cu scrierea bazată pe alfabetul arab, cu un vocabular care îmbină cuvintele de origine arabă, persană și turcă, și cu reguli gramaticale bazate, în cazul limbii turce, pe folosirea masivă a sufixelor. Profesorul a știut însă să agrementeze aceste componente cu multe narațiuni istorice despre Imperiul otoman și relațiile româno-otomane, captându-ne interesul și stârnindu-ne curiozitatea; am aflat la orele lui nu doar despre Cantemir, Iorga și Constantin C. Giurescu, ci și despre Halil Inalcik și Fernand Braudel. În consecință, deși orele cu profesorul Maxim erau programate sâmbăta la prânz, când programul săptămânal se apropia de final, deseori rămâneam și după ora 14, profesorul povestind iar noi ascultându-l curioși și punând întrebări care lungeau ora. Dincolo de cunoștințele de limbă și paleografie, care s-au erodat în timp, am învățat multe despre diverse aspecte ale trecutului, și încă și mai mult să ne punem întrebări, să căutăm răspunsuri și să ne ambiționăm să împingem înainte cunoașterea istorică. Profesorul ne-a încurajat să ne alegem teme de cercetare, cu care apoi am participat la sesiuni de comunicări, mai întâi la nivelul cercului de orientalistică, apoi la nivelul facultății, și apoi la nivelul triunghiularelor cu colegii de la Cluj și de la Iași. Deși citea cu atenție primele noastre încercări, profesorul ne-a încurajat să gândim noi cu mintea noastră modul de alcătuire și argumentele-cheie ale lucrărilor noastre; în acest context, îmi aduc aminte de răbdarea atentă și bunăvoința cu care a acompaniat schimbarea de mai multe ori a structurii lucrării mele de licență, care finalmente s-a vrut o privire sintetică asupra relațiilor dintre Imperiul Otoman și Țările Române în a doua jumătate a secolului al XVII-lea.

E.V.:  Întorcându-ne cu gândul la începutul turcologiei românești și la parcursul acestui domeniu științific, v-aș ruga să faceți o trecere în revistă a generațiilor de turcologi români. Pe ce loc îl poziționați pe Mihai Maxim, luând în calcul contribuțiile sale la îmbogățirea cu noi date a istoriografiei relațiilor româno-otomane?

B.M.: Mihai Maxim are o poziție centrală în ceea ce am putea numi a doua generație a otomaniștilor români. Dincolo de antecedentele oarecum izolate reprezentate de un Dimitrie Cantemir și Nicolae Iorga, o primă generație compactă de turcologi care au folosit direct izvoarele otomane s-a format în anii 1930 și 1940 și a atins deplina maturitate științifică după al doilea război mondial; exponenții acestei generații au fost Mihail Guboglu, Maria-Matilda Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Aurel Decei, Nicoară Beldiceanu și Mustafa Ali Mehmed. A doua generație de turcologi români cuprinde istorici formați în climatul de relativă deschidere din anii 1960 și cuprinde, alături de Mihai Maxim, pe Tahsin Gemil, Cristina Feneșan, Valeriu Veliman și Mihnea Berindei. În cadrul acestei generații Mihai Maxim a avut un rol cu totul deosebit. El a beneficiat de șansa unei pregătiri orientalistice în Uniunea Sovietică, sub îndrumarea cunoscutei osmaniste Ana S. Tveritinova, și apoi de mai multe stagii de cercetare în Turcia, unde a stabilit o legătură strânsă cu Halil Inalcik (1916-2016), probabil cel mai important istoric al Imperiului Otoman din perioada 1970-1990. Lucrările lui Mihai Maxim se disting prin numărul și diversitatea lor, de la studii împrăștiate în reviste și volume colective la culegeri de documente și monografii, dintre care cea mai cunoscută rămâne probabil Țările Române și Înalta Poarta. Cadrul juridic al relațiilor romano-otomane în Evul Mediu (București, Editura Enciclopedică, 1993). Totodată, în calitate de cadru didactic la Facultatea de Istorie a Universității din București din 1968 până în 2011, Mihai Maxim a fost acela care a pregătit o nouă generație de otomaniști, cum ar fi de exemplu Naci Pienaru, numismatul Eugen Nicolae, Anca Popescu, Viorel Panaite, Adrian Tertecel, Silvana Rachieru sau Claudiu Turcitu.

Vocația de creator de școală a profesorului Maxim s-a văzut și în crearea Laboratorului de Studii Otomane (1985), în cadrul căruia a avut capacitatea de a solidariza în activitatea de predare şi pe alţi turcologi, cum ar fi Mihail Guboglu, Mustafa Ali Mehmed, Anca Ghiaţă şi Liliana Natalia Ionescu. După 1989, profesorul Maxim și-a extins aria de acțiune la nivel internațional. A predat ca visiting professor la Universitatea Columbia din New York (1990-1991), apoi la Universitatea din Istanbul (1995-2001), la Universitatea din Venezia (2002, 2003) și din nou la Istanbul, în anii când a fost directorul Institutului Cultural Român din orașul de pe malurile Bosforului (2004-2010).

Generozitatea profesorului a fost vizibilă și în felul în care și-a împins înainte discipolii să participe la conferințe internaționale și să se integreze în dialogul științific mondial. Aici voi evoca un episod cu totul special – participarea la al VII-lea congres internațional de istorie economică și socială a Imperiului Otoman, care a avut loc la Heidelberg în 25-29 iulie 1995. Profesorul Maxim, care fusese și la congresul anterior, a primit o invitație pe care ne-a împărtășit-o și colegilor mai tineri, încă doctoranzi, cum eram Viorel Panaite și cu mine. Încurajați de profesor, am trimis propuneri de comunicări și am fost acceptați în program (probabil tot datorită reputației profesorului Maxim). Mai rămânea de găsit modul de acoperire a cheltuielilor de transport și cazare. Erau ani în care salariile lunare ale tinerilor lectori erau cu adevărat precare (cei circa 350.000 lei loviți de inflație valorau atunci mai puțin de 200 dolari), iar Universitatea nu dispunea nici ea de fonduri pentru a ne sprijini financiar participarea la congres. În aceste condiții, profesorul Maxim ne-a propus să mergem cu el cu mașina, și a negociat pentru noi cu organizatorii congresului o cazare ieftină la o mănăstire. Ne-am îmbarcat deci 4 oameni – profesorul Maxim, fiul său Liviu, Viorel Panaite și cu mine – în Mercedes-ul profesorului și am pornit la drum pe timp canicular. O primă noapte am dormit la un hotel din Arad, dar apoi am făcut economii și am dormit în mașină în următoarele două nopți. Drumul a fost o adevărată aventură inițiatică, în timpul căreia am avut și prilejul de a ne opri și de a vedea locuri încărcate de istorie precum Regensburg sau Nürnberg.

În 2004, într-un volum ce-i era dedicat cu prilejul împlinirii a 60 de ani, am scris: „Sunt savanţi a căror viaţă se confundă cu opera scrisă pe care o lasă posterităţii. Alţi învăţaţi strălucesc mai mult prin înrâurirea pe care o exercită asupra colegilor lor de diverse generaţii, stimulează vocaţii şi „fac şcoală”. Mai rare sunt situaţiile când una şi aceeaşi persoană se evidenţiază în egală măsură pe amândouă aceleaşi planuri. Profesorul Mihai Maxim este unul dintre aceste cazuri fericite”. Acum, la 4 ani de la trecerea în neființă a profesorului, aceste afirmații rămân la fel de pertinente ca și atunci.

E.V.:  O întrebare acum despre recunoașterea meritelor eruditului  istoric turcolog Mihai Maxim. De ce atât de puține premii? Sigur, Premiul „Nicolae Iorga” acordat de Academia Română pentru volumul „Ţările Române şi Înalta Poartă. Cadrul juridic al relaţiilor romano-otomane în Evul Mediu” înseamnă foarte mult. Dar de ce nu și alte premii sau distincții?

B.M.:  Aceasta este o întrebare la care îmi este greu să vă răspund. Din câte am văzut eu, oamenii care cu adevărat au contat în istoriografia română l-au respectat pe profesorul Mihai Maxim, iar unii au și scris elogios despre contribuțiile sale. Totodată, la congresele din străinătate profesorul Maxim era întotdeauna o prezență recunoscută și respectată. A fost invitat să țină conferințe în țări precum Statele Unite, Turcia, India și Italia. În Turcia a fost membru de onoare al Academiei Turce de Istorie.

Este adevărat că cererea lui de a rămâne profesor activ și după împlinirea vârstei de pensionare a fost respinsă de Consiliul Facultății de Istorie în ianuarie 2011. Era o perioadă de constrângeri financiare, dar și relativă indiferență la valori din partea conducerii de atunci a facultății. Ulterior însă, lucrurile s-au îndreptat, și am avut bucuria de a fi părtaș la o mică restituție când în 2016 Universitatea din București i-a acordat profesorului Mihai Maxim titlul de profesor emerit ca cinstire a rolului său în cadrul instituției.

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2024 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania