Revista Luceafărul: Anul XIII, Nr.8 (152), August 2021
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

CUVÂNT DE ÎNTÂMPINARE
Primit pentru publicare: 25 Aug. 2021
Autor: Lucia OLARU NENATI, redactor la revista Luceafărul, membră a USR şi a UZPR
Publicat: 25 Aug. 2021
© Lucia Olaru Nenati, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

CUVÂNT DE ÎNTÂMPINARE
Prefață la cartea ”Vis răsfrânt prin nori de rime” (versuri), Lidia Burduja, Iași: Alfa-2021

Mi s-a solicitat să citesc și să premerg printr-un, să spunem, cuvânt de însoțire, un volum de versuri. Prima impresie la sfârșitul lecturii neobișnuit de consistentului volum este o meditație cu privire la rolul ambientului asupra unei persoane predispuse către literatură. Or, în toposul botoșănean  aureolat de stigmatul divin al zămislirii eminesciene, în care prăznuirea festivă, dar și stimulativă, a acestui calendar aniversar; în emulația performanțelor  celebre – dar și a orgoliilor de loc modeste atrase de acesta!; în  atmosfera cenaclieră, chiar bântuită de ambiții concurente  – nu totdeauna amicale – se laminează volens-nolens  un fel de instruire literară, un fel de școală literară, poate nu atât de celebră și orgolioasă ca altele – precum aceea de la Târgoviște, de-o pildă – pe care persoanele interesate, dar și dotate cu oarece inclinații native, o pot parcurge implicit ca pe un fel de instruire literară nu neapărat universitară, căci poate ar fi prea mult spus, dar nici foarte departe de aceasta. Afirm acestea ținând cont de mai multe exemple ale unor asemenea persoane care au simțit la un moment dat impulsul imperios de-a se exprima printr-o culegere personală de texte semnate de ele. 

Și nu o dată asemenea culegeri reușeau să afirme semnele unei personalități creative proprii. Acesta este, cred, acum cazul acestui volum – căci un volum este! semnat de doamna Lidia Burduja, participantă cu vechi state de prezență la activitatea cenaclurilor și activităților literare botoșănene.                                    Citindu-i manuscrisul – căci tot manuscris se cheamă, până la noi ordine – și textele culese pe computer! – se constată în primul rând – un simț muzical, o inspirație certă a ritmului pe care sigur nu atmosfera cenaclieră a creat-o, ci constituie o înzestrare nativă.  

De aici înainte se impune a se decela modul în care este mânuită această înzestrare. 

Or aici, în acest volum, prima constatare este aceea că autoarea ambiționează să utilizeze mai toate modalitățile – parcă de uz didactic demonstrativ – de îmbinare a ritmurilor – dar și rimelor, în tradiția poetică românească, dar nu numai, de la ritmul iambic și trohaic, la triolet, rondel, gazel ș.a., performând onorabil chiar și în proba dificilă a sonetului.
Singurul care lipsește din această masivă panoplie este – helas! tocmai versul cel mai utilizat de autorii cu pretenții poetice de azi, și anume versul liber! O asemenea dexteritate, – căci asta este, fără îndoială – presupune de obicei din pornire o aservire quasitotală a sensului acestui imperativ formal. Dar și aici se poate constata o surpriză: nicăieri sensul nu pare impus sau condiționat de cerințele formei, ceea ce ne întoarce la vechea dihotomie: fond și formă. 

Pare că totuși aparent independentul ritm nativ fie că este strunit imperceptibil de porunca fondului căruia a învățat să i se supună, fie că avem de-a face cu un vers care pornește dintru început în armonie a celor două criterii atât de dihotomice altunde.                Ei, și acum să aruncăm o ocheadă și asupra sensurilor pe care arpegiază astfel semnatara acestui volum.  Și aici se constată un lucru pe care l-am aflat și în alte cazuri de poezie actuală. E vorba despre un fel de acumulare a unei diacronii a poeziei noastre de pe poziția căreia unii autori, printre care și această doamnă, beneficiază de experiența și observațiile acestei evoluții a istoriei noastre literare, în speță poetice.                                                          

Desigur că se percep și ecourile unui fel de postmodernism care se face simțit, sine qua non, fie prin referire distilată la sintagme poetice și atitudinale de notorietate poetică, trimițând fie la inevitabilul model eminescian, fie la cel a lui Nichita, dar nu numai.  Ca într-un compendiu de istorie poetică românească se pot percepe unde romantice, ecouri ironice vag minulesciene, chiar bacoviene, volumul încheindu-se însă în chip neașteptat, printr-o doină de tip folcloric!  

Și din punct de vedere atitudinal găsim o echilibristică acrobatică între impresii de iminentă cădere în lamentouri și triluri nostalgic și paseist romanțioase și redresarea lor rapidă prin prisma unei autoironii refrișante, proprii …miismelor poetice parcurse în evoluția noastră literară.  

     În totului tot – impresia asupra acestui volum este aceea a unui soi de manual de istorie poetică în care se acumulează, dar nu se sabotează, în ciuda unor inerente încercări mai puțin reușite, multe dintre sunetele particulare ale evoluției poeziei noastre autohtone reluate în chip deliberat în, totuși, noi și uneori surprinzătoare ipostaze.

                                                           Lucia Olaru Nenati,
                         membră a Uniunii Scriitorilor din România şi a   Uniunii Ziariştilor Profesionişti